Larry, Helen si Vulcanul

Helen îşi parchează motoreta alături de celelalte trei, aflate pe veranda largă a casei joase în stil american.

“Hello Helen” o întâmpină Larry ieşind cu un pahar cu picior inalt în întâmpinarea femeii. Bea acelaşi vin roşu, californian, turnat dintr-o cutie pătrată, de carton, pe care îl bea în fiecare zi.

“Hello Larry! I brought something from the Italians” îi răspunde ea întinzându-i o cutie de carton în care se află acelaşi aperitiv italienesc pe care îl mâncăm de fiecare dată când ne întâlnim.

“That’s good, fuck!” vine răspunsul lui Larry. “Fuck” este ticul lui verbal, un fel de semnătură personală asupra discursului.

Larry are 45 de ani şi este canadian, pe jumătate pakistanez, moştenire vizibilă mai ales în culoarea pielii care-l face să pară victima exploziei unui tuci.

“This bloody heat is killing me! Thank God it rained a bit” deschide conversația englezoaica care are un puternic accent de Liverpool. Are 40 de ani, este înaltă, probabil a fost frumoasă pe când era mai tânără, dar anii de abuzuri asupra propriului corp şi-au spus cuvântul (doar e din Liverpool, capitala mondială a distracției alimentate de chimicale).

“I hate the fuckin’ rain… It’s full of mosquitos now, fuck. Kiki can you bring the repellent from inside?”

Kiki este consoarta indonesiana a lui Larry. Trăieşte alături de el de ani buni. Vorbeşte extrem de puțin, calitate esențială traiului alături de Larry, dar îi serveşte toate poftele şi dorințele, lucru normal pentru o femeie asiatică.  Pleacă în casă  după ce ne aruncă un zâmbet şi înclină uşor din cap.

“Did you see how that daft cunt, Tom, treated us at the office today?” vine întrebarea lui Helen către Larry. Cei doi lucrează la aceeaşi firmă ce intermediază excursii din Europa către Asia. Tom este şeful lor.

“Yeah, I think next time he does that, I’m gonna’ put my fist in that fucker’s face!”. Larry, la prima vedere, pare periculos: ochi-i par animați de flăcări care joacă necontrolat, iar fața ascuțită e completată de un cioc care-l face să semene cu un Djini malefic. Atunci când se enervează în timpul unei discutii, sare în picioare brusc şi ridică vocea. Si de data asta punctează ceea ce spune cu o lovitură puternică în pământ cu una din cizmele lui de cowboy. După cum mi-am dat seama mai târziu, comportamentul lui labil nu e decât o reminescență a peste 15 ani de dependență de heroină (viciu pe care l-a învins, dar care şi-a lăsat urmele hâde asupra victimei).

“He deserves that. We are people too, you know. And that John… He’s having his tongue so far up Tom’s ass… I think he’s gonna get the next contracts…”

“John is a fuckin’ cockroach. I’m gonna tell them! Next time they step on my nerves i’m gonna beat the shit out of them!”

Discutiile celor doi se învârt în jurul aceloraşi subiecte în fiecare zi. Colegii de muncă şi, mai ales, şefii. Mă întorc către Larry şi îl întreb cum e de obicei vremea în Canada. Larry profită de orice ocazie de a vorbi despre Canada lui iubită, iar eu nu mai pot asculta discuțiile despre jobul lor anost.

“Man, I used to drive huge trucks full of timber all arround Canada. It’s a great country. I liked it the most in the winter. I was driving shitloads of wood through Ontario and arround the Big Lakes. Sometimes I drove for days and days on snowy roads and through cold as if hell frozen, fuck.” Imi povesteşte despre aventurile avute de-a lungul carierei lui de 20 de ani ca şofer de camion. Termină de rulat încă un cui imens, care seamănă cu tulpina unui arbore pitic, cu multe părți noduroase.

Povestea îi este întreruptă de venirea lui Kiki cu spirala anti-țânțari, căreia îi dă foc şi o aşează delicat lângă noi.

“Hey Larry! I got a bloody good idea, what to do tomorrow! It’s your 45th birthday and since you became such a coach potato, I thought I brought some adventure in your life. What do you say if we all go on a trip up the volcano tomorrow?”

“I’m not going anywhere tomorrow, fuck. I love sitting on my own porch and smoke. It’s enough effort for me!”

“Come on! Don’t be such a lazy bastard!”

“I’m not fuckin’ lazy, i just like my comfort!”

“Come on, let’s go Larry!” îi zice şi Kiki cu vocea ei şoptită, în timp ce se uită timid în ochii canadianului. Tactica dă roade, ca de obicei.

“Okay. I’ll fuckin’ go, as long as we don’t have to climb rocks all day. How long a hike is it?”

“Oh… About one, one and a half hours… Let’s call the local agency and see what they say”

Helen sună la numărul de pe un pliant colorat pe care îl pescuieşte de pe masă şi află că plecarea se face pe la 5 dimineața. Vom fi luați de la hotel de un van şi duşi la poalele vulcanului Pinatubo, de unde ne vor prelua ceva maşini de teren care ne vor duce până la locul din care mai poți urca doar la picior. Sună a aventură, iar noi, doi români plictisiți după o săptămână de muncă răspundem instantaneu “da” atunci când suntem invitați să participăm la excursia de a doua zi.

Ne cerem scuzele de rigoare pentru că trebuie să plecăm spre casă. Afară este deja noapte, iar drumul prin baza americană părăsită în care se află casa lui Larry este destul de lung. Ambalăm motoarele, iar mirosul de benzină arsă umple noaptea tropicală densă şi apăsătoare.

A doua zi de dimineață sunt trezit de bubuituri puternice în uşă. Sar din pat speriat, neştiind la ce să mă aştept. Uitasem complet de Pinatubo.

Deschid uşa şi sunt întâmpinat de fața de djini malefic a lui Larry, care nici dimineața nu pare să ia o pauză de la a fi înspăimântătoare.

“Wake up man! We were suposed to meet one hour ago, fuck. You overslept again. Come on, brush your teeth, we’re waiting for you outside.”

Afară sunt întâmpinat de cea mai haioasă echipă de exploratori. O englezoaică, un canadian-pakistanez, o indonesiană şi un român. Mă alătur exploratorilor improbabili.

“Good morning! How are you today young man?” mă întâmpină Helen, toată numai un zâmbet.

Plecăm într-un final către vulcanul ce se întrevede amenințător în zare. Este faimosul Mount Pinatubo, cel care, în urmă cu 10 ani, devastase oraşele din jur (chiar şi capitala Manila, aflată la câteva ore distanță, fusese acoperită de cenuşă) şi forțase peste 300.000 de oameni să îşi părăsească casele. In urma exploziei apocaliptice, bucăți din muntele Pinatubo au ajuns până în America, peste Ocean.

Duba ne duce până la poalele muntelui, unde se află un complex de agrement, construit pentru clienti, majoritatea coreeni. Găseşti de toate: produse de toate soiurile, pe bază de cenuşă vulcanică, mâncare coreeană, suveniruri care de care mai bizare.

Tot de aici se închiriază maşinile de teren care vin la pachet cu şofer şi ghid, cea mai sigură modalitate de a ajunge in inima vulcanului.

La baza lui se află o bază a aviației militare filipineze (dotată cu F17 şi alte trufandale, pour le conoisseur). Aflăm că am nimerit în mijlocului unor exerciții militare care presupun aruncarea în aer a unor cantități deloc de neglijat de explozibil. Trebuie să aşteptăm câteva ore, până când bărbații îmbrăcați în uniforme de camuflaj termină joaca de-a războiul.

“That’s bloody stupid! Why didn’t anybody tell us that before?” se precipită Helen.

“Listen man… We gotta’ get up on that mountain soon, coz I ain’t got all day to spend here” îi spune Larry ghidului nostru care încearcă să se scuze destul de anemic. Timpul oricum e relativ în Filipine, iar o semi-țeapă de genul ăsta nu e nimic neobişnuit în Asia.

Ni se oferă o plimbare cu maşinile de teren până la un lac din apropiere până când putem trece în siguranță prin baza militară. Lacul nu e mare brânză, dar ne împrietenim cu câțiva soldați care-şi iau prânzul lângă noi, sperând că-i putem convinge să ne lase să testăm M16-urile sprijinite neglijent de masa din lemn. Nu ne iese.

Intr-un final, suntem anuntati că putem porni la drum. Ne suim cu toții în maşina spartana, din care lipseşte orice urmă de comfort, dar care pare să facă față distracției off-road. Ghidul, mic şi negru şi ne-vorbitor de engleză, se agață de o bară exterioară, iar şoferul demarează în trombă. Drumul ne duce prin râpe cu unghiuri imposibile şi peste pietroaie imense, ne ținem cu disperare unul de altul şi de orice bucată de metal a maşinii, disperați să nu fim aruncați afară. Trecem prin canioane în care nu putem vedea decât praf şi vreo două colibe din care ies câteva capete acoperite de păr afro, băştinaşi care s-au încăpățânat să renunțe la singurul mod de viată pe care-l cunosc. Aflăm că praful este, de fapt, cenusă vulcanică şi canionul prin care trecem este săpat de lavă. Inainte, aici se intindeau sate inconjurate de vegetație bogată.

“My arse hurts like shit, with all this bumps” se plânge Helen, dar în curând ajungem la destinatie. Maşina se opreşte brusc în fața unor bolovani imenşi, de mărimea unei case cu două etaje. De aici, ni se explică prin semne, trebuie să urcăm pe jos.

“I hope it’s not too far, fuck. How long is it to the lake?” întreabă Larry. Ghidul nostru pare că ştie ce face, dar nu înțelege absolut nimic din ce-i spunem.

Porneşte fără o vorbă înainte. Urcă şi coboară pietrele din fața noastră cu o viteză greu de imaginat. Ne face semn să-l urmăm. Urcăm pe cursul unui râu ce se scurge cu repeziciune printre pereții canionului. Ne uităm uimiți la finețea aproape nenaturală a locului. Pare tăiat cu bisturiul sau cu o rază laser.

“This is not fuckin’ natural! This has got to be man made! Look at the walls. The cut is perfect, man!”

Ne continuăm drumul peste bolovani imenşi până când ajungem în fața unei păduri tropicale. Copacii crescuseră după trecerea mării de foc cu mai bine de zece ani în urmă. Mergând pe cursul râului suntem curând înconjurați de vegetația luxuriantă. Firul apei se îngustează, iar pe stânga şi dreapta sunt numai palmieri, liane şi tufişuri de un verde intens.

“It looks like The Lost World! spune Larry.

Intr-adevăr, un dinozaur s-ar integra perfect în peisaj. Totul arată ca la începutul lumii. Pare că nici un om nu a mai trecut vreodată pe acolo. Ideea îmi este repede infirmată.

“Hello!” se aude de peste o mică culme ce se află în fața noastră. Helen, pe care o vedeam acum în fața, îl salută pe ghidul unui grup de aproximativ 50 de coreeni. Aceştia trec cuminți unul după altul formând un şir ce pare să nu se mai termine. Sunt numai bărbați, îmbrăcați total atipic pentru o aventură pe vulcan: au pantaloni eleganți sintetici şi pantofi de mers la birou în picioare, iar pe cap au nelipsitele lor sepcuțe cu mesaje stupide. Uniforma turistului sud-coreean. După ce, într-un final putem trece, Larry îl întreabă pe ghid:

“We’re walking for about one hour and a half already. How long to the top?”

Ghidul zâmbeşte şi ridică din umeri. Larry îi explică prin semne ce vrea să afle.

“Two minutes” răspunde. Ne uităm uimiți unii la alții. Am ajuns?

“Two minutes? întrebăm.

“Two hours” răspunde călăuza noastră.

“Two minutes or two hours?” ne scandalizăm noi.

“Yes” ne răspunde ghidul şi pleacă mai departe. N-am ajuns.

Il urmăm intrigați dar amuzați şi ne afundăm şi mai mult în canionul plin de verdeață ce acum se intinde cât vezi cu ochii. Nu urcam pe vulcan, ci intram în el prin canionul săpat de măruntaiele lui fierbinți. Drumul urca foarte puțin.

“It fuckin’ started to rain!” mormăi Larry. Cerul ne amințase cu nori groşi până atunci, iar acum se pusese pe o ploaie măruntă şi deasă. Aspectul de lume a dinozaurilor era complet.

“I told you i don’t want to walk all day! Now the fuckin rain started too!” începe să se lamenteze Larry.

“Oh, calm down Larry! We’re gonna be there soon!” încearcă să-l consoleze Helen, fără prea mare entuziasm.

“It’s already two hours…” mai mormăie Larry.

Oboseala începe să-şi spună cuvântul. Suntem uzi până la piele şi până la circuitele camerei foto. După aproape jumătate de oră, ploaia se opreşte şi iese un soare puternic care ne încălzeşte instantaneu. Căldura puternică aproape că ne face să picăm din picioare. Intâlnim un mic camping aflat la umbra unor copaci. Aflăm că acolo se află tabăra în care poți rămâne peste noapte dacă vrei să petreci mai multe zile în craterul vulcanului. Ne facem o notiță mentală asupra posibilității de a reveni într-o altă zi cu mâncare şi corturi.

Suntem îndrumați către coama înaltă aflată în fața noastră și ne urmăm drumul. Urcarea este destul de greoaie. Este multă verdeață udă și panta este destul de abruptă. După mai bine de 20 de minute ajungem extrem de obosiți pe vârful dealului. In fața noastră se deschide impresionant craterul vulcanului care arată ca o căldare cu pereți perfect drepți, iar înăuntrul ei se află cea mai frumoasă apă pe care am văzut-o vreodată. Albastrul parcă de Voroneț, o culoare mai puternică decât a văzduhului, ne atrage spre ea ca un magnet. Fără niciun cuvânt o luăm la fugă în jos, printre arbuşti si pietre. Ca nişte copii mari şi ciudați Larry şi Helen aleargă la vale spre imensul lac albastru.

Ne aruncăm în apa magică fără să ne gândim de două ori. Aflasem dinainte că lacul are vreo 800 de metri adâncime. Cică apa ar veni direct din mare, printr-un tunel săpat natural, şi se amestecă în crater cu pietrişul responsabil pentru culoarea-i incredibila. Mă scufund în apa surprinzător de rece şi simt instantaneu puterea ei, pericolul care se ascunde în spatele frumusetii paradisiace. Apa e grea, încearcă să mă tragă către fundul lacului. Are inversul efectului de susținere al apelor sărate.

“It’s awsome man!” strigă Larry în timp ce calcă apa lângă mine. Mă decid să înot câțiva metri dar mă întorc rapid, după ce un cârcel mă face conştient de oboseala muşchilor. Apa din crater are un aer mistic. Te aştepți să simți oricând trepidațiile unei imense nave extraterestre care se ridică din străfunduri sau să vezi un Lockness Monster filipinez care face pluta pe lângă tine. Povestea spune că un singur înotator, olandez, a reuşit să ajungă până la jumătatea lacului, aceasta fiind cea mai lungă distanță parcursă înot în lacul Pinatubo.

Ies din apă şi mă las încălzit de soarele amiezii ce nu mai ardea atât de puternic. Larry si Helen ies şi ei din apă. Râd de parcă ar fi întinerit cu vreo 20 de ani. Nu l-am vazut pe Larry niciodată aşa de bine dispus. Nici nu-i pasă că a uitat să-şi aducă haine de schimb. Imbracă un sarri roz de-al lui Kiki şi arată ca un travestit pakistanez nebun. Ne amuzăm copios pe seama lui. Ne trânteşte un “fuck” cu zâmbetul pe buze şi se întinde şi el la soare.

Ghidul ne anunță după vreo oră că e timpul să plecăm. O luăm din nou pe drumul ce ne duce la maşină, iar vreo două ore de mers pe jos. N-are importanță. Efectul Pinatubo, măreția bizară a naturii, energia incredibila a muntelui de foc a topit energia negativă, chiar si pe-a lui Larry. Discutăm sincer, ca după câteva pahare, când nu-ți mai pasă foarte mult de ceea ce zici, de judecata celor din jur.

“I’m thinking to buy Kiki a house in Indonesia, man” îmi aruncă Larry, când rămânem în spatele grupului.

“I’m working my ass off to save money to buy a home for her and her family. They’re so fuckin poor, man! It’s all going to be in her name. The paperwork and all.”

Ii spun, cerându-mi scuzele de rigoare, că s-ar putea să rămână fără casă şi fără niciun ban. Imi place de Kiki, pare cea mai devotată femeie din lume, dar astfel de practici sunt la ordine zilei în Asia.

Imi spune că nu contează, el o să facă asta, iar daca karma’s gonna be a bitch şi pierde tot, măcar se duce-n jos fericit, ştiind că a încercat totul pentru persoana pe care o iubeşte.

Mă uit uimit la Larry. Nu îi mai văzusem latura asta.

Intre timp, ajungem la jeepul care ne aşteaptă la intrarea în canion. Ne suim şi pornim cu hurducăieli puternice spre locul în care ne aşteaptă vanul. Pe drum observăm flăcări în pădurea de palmieri pe care o lăsasem în urmă.

“Man, the fuckin jungle is burning” le strigă Larry şoferului şi ghidului, într-un exercițiu de panică de occidental preocupat de natură. Cei doi filipinezi nu reacționează aşa cum ne-am fi aşteptat, nu ne împărtăşesc spaima.

“Your fuckin’ forest is burning down” urlă din nou canadianul către cei doi. Singurul răspuns este un nou ridicat din umeri şi un zâmbet tâmp adresat probabil tuturor turiştilor şi practicilor vestice. Poate că Zeul de foc al Muntelui se trezise la viață şi răspundea care-l chemaseră. Oricum, părea o chestie obişnuită, iar noi n-aveam nicio putere ca să oprim un eventual cataclism. Drumul se termină brusc, odată ce ne întoarcem la realitate, la complexul coreean de la care plecasem. Ne urcăm în duba care ne aştepta şi plecăm spre casă.

“Let’s stop at the Italians and grab a bite” ne confirmă Helen sfârşitul aventurii.

“That’s a fuckin good idea. I still have some of that fuckin californian wine. Come by my place tonight guys, there’s American Idol semi-finals on the TV.”