Torn grăbit pe gât încă un pahar de whisky cu cola, mă felicit că am venit pregătit de acasă cu un stoc considerabil de spirtoase, altfel trebuia să devalizez mini barul hotelului (despre care nici măcar nu ştiam sigur că există). E deja ora 9 seara, am dormit mai toată ziua, am fost la plajă, a fost o zi plină, după o noapte şi mai plină. Incă îmi sună în minte Invaders Must Die, aproape la fel de tare ca la concertul propriu-zis. Parcă mai tare, dar enervant, distorsionat, ca la The Prodigy, cu o seară înainte. De fapt, piticul care-mi provoacă starea de anxietate pe care încerc s-o țin sub control în timp ce-mi torn conştiincios alcool pe gât este responsabilitatea. N-am reusit să-mi iau 10 minute nenorocite în care să pun cap la cap 5 întrebări pentru interviul cu James Lavelle, care ar trebui să se întâmple în seara asta. Incă nu ştiu sigur dacă o să se întample, încă aştept un mesaj de la Nikki, PR-ița de la Spirit of Burgas.
Telefonul vibrează în buzunar şi simt un ghiont în stomac. Nikki mi-a răspuns, într-o jumătate de oră trebuie să-l întâlnim pe the one and only James fuckin’ Lavelle şi să-l întrebăm de sănătate. Am în minte câteva lucruri pe care-aş vrea să le ştiu despre el, despre Unkle, despre planuri de viitor, chestiile obişnuite pe care le-ai citi ulterior într-o publicatie dedicată muzicii electronice. As fi vrut să le am si pe-o bucată de hartie, scrise ca să le țin minte şi să nu scot doar un mare ăăăăăă atunci când voi ajunge în fața omului. Nu mai e timp pentru asta, Adi şi-a luat camera foto şi sărim într-un taxi roz care ne duce val vârtej spre malul mării, la poarta festivalului. Din fericire, n-am uitat să ne luăm legitimațiile de presă pe care le fluturăm încrezători în fața unui malac bulgar, postat amenințător la poarta de acces in backstage, definitia bipedă a conceptului de ceafă lată. Nu vorbeste engleză. Ne indică, gesticuland cu un walkie talkie pe care-l ține-n mană, că n-avem cum să intrăm in backstage, în ciuda protestelor noastre: look we have pass, we’re looking for Nikki, you know English girl, PR, please, we’re going to be late for James Lavelle, you know, Unkle. Intre timp, Nikki îmi răspunde la mesajul pe care i-l dădusem în disperare de cauză pe numărul ei de Bulgaria. N-am ajuns unde trebuie, primim indicatii către locul corect al întâlnirii.
Fugim printre oamenii care deja au început să se strângă la portile de acces ale festivalului, ai naibii bulgari sunt toți malaci şi rockeri, cam greu să te strecori printre ei, noroc cu paharele de mai devreme care ne-au facut cu o secunda mai sharp. Suntem ca doi Ussain Bolți cu pălării de paie-n cap şi haine colorate de festival, care aleargă spre victorie. Nimic nu ne poate opri, găsim hotelul pe care-l căutam, n-are nicio treabă cu mastodontul comunist în care ne-am cazat noi, ăsta are scari de marmură, arată ca Rex-ul din Mamaia noastră, iar prin curte colcăie o grămadă de politişți cu caschete lătite ca niste ozn-uri, bodyguarzi îmbrăcati în negru. Până la urmă, în hotel îşi fac somnul de frumusete Keith Flint şi restul găştii de la Prodigy, DJ Shadow, James Lavelle şi alti grei ai muzicii, băieti pe care, de altfel, îi văd făcând față şi singuri unei hoarde de fani entuziasmați. Dar asta e tratamentul vip, ce să-i faci. Nikki aproape că ne injură în politețea ei britanica în timp ce ne întâmpină şi ne salvează la timp de doi gardieni care se pregăteau să ne trimită la plimbare. Ne continuăm fuga alături de englezoaica blondă, înaltă, în colanți şi cu totul diferită decât mi-o imaginam. Interiorul hotelului e somptuos, are candelabre imense aurii, marmură şi lambriuri de lemn scump. Am ajuns într-un lounge convertit în sala de conferinte, plin de cameramani, fotografi şi ziarişti. Pe canapea, Lavelle, dă interviuri cu o mină serioasă, în ciuda ochelarilor de soare de la ochi, a tatuajelor şi a imaginii pe care o aveam despre el. In 15 minute e rândul vostru, ne spune Nikki, între timp ne-am calmat toți trei, şi noi şi ea, ne-am aşezat confortabil pe o canapea albă, imensă şi povestim despre România, muzică şi alte politețuri.
Reporterul de la televiunea bulgară se ridică de lângă Lavelle, camerele de filmat se lasă în jos, iar operatorii lor strâng firele, a venit momentul nostru. Ii strâng mâna lui James (acum pot să ii spun aşa, deja i-am strâns mâna) şi mă aşez pe canapea. El se întoarce pe jumate, cu fața spre perete, se fereşte de blitzuri şi de oamenii din jur şi trage o duşcă puternică dintr-o sticlă, urmată instantaneu de un fum dintr-o țigară. Se întoarce spre mine c-o față distrată, mina lui serioasă e doar un poker face pentru presă, se pare ca lumea vrea să-l perceapă ca pe un muzician serios. Il întreb dacă-i place berea bulgarească, eu am deja vreo două branduri preferate, el a ajuns de prea puțin timp ca să ştie cum se numeşte ce bea din sticla pe care o palmează cu atâta discreție. M-am relaxat, e de-al meu, nu-i nici pe departe un constipat care se ia prea tare in serios, putem să avem o discuție relaxată despre muzică, imi povesteşte despre Unkle, planuri de viitor, aflu de albumul pe care vrea să-l lanseze (nu dau detalii pentru că acum sunt redundante, albumul e deja pe piață de ceva timp, interviul a avut loc în 2010), chestii pe care publicul țintă isi doreşte să le vadă în publicația de muzică electronică. Are un accent britanic care face şi ocazionalul fuck pe care-l trânteşte să sune snob. Aproape că-i cer şi eu o gură de bere din sticla pe care nu se mai chinuie atât de mult să o ascundă atunci când face o pauză de la vorbit ca să bea. Cele 5 minute ale mele s-au scurs, îi mulțumesc pentru timpul acordat şi plec amuzat şi relaxat că totul s-a terminat cu bine, momentul a fost pentru mine la fel de intens precum concertul Michael Jackson din România pentru fetele alea care leşinau şi erau duse pe targă.
a manole 