Am emigrat de doua ori pana acum, motiv pentru care m-as fi asteptat ca a treia oara sa fie mai usor. Surprinzator, sa plec in Asia la 20 de ani (perioada nedeterminata, bagaj 70% inutil, fara cunostinte temeinice despre cum o sa fie locul in care ajung) a fost floare la ureche pe langa plecarea asta la Amsterdam. Chiar daca acum variabilele sunt mai putine: bagaj optimizat, impachetat expert, perioada de sedere relativ batuta-n cuie, certitudinea viitorului apropiat. Si totusi senzatia de bungee jumping e la fel de puternica. Parca am ajuns sus pe platforma, trebuie sa sar, dar de la 50 de metri inaltime parca nu mai sunt asa de sigur ca vreau s-o fac. Pana la urma iti zici ca ce-o fi o fi, pasesti in gol si timp ce esti in aer si zbori cu capul spre pamant iti dai seama cat de ireversibila e toata treaba. Nu-ti ramane decat sa speri ca nu esti tocmai tu la saltul 500+1 (sau cat o fi garantata o coarda de bungee jumping) si o sa te infigi cu capul in gazonul care vine spre tine cu 100 de kilometri pe ora.
Cam asa si treaba asta cu emigratul. Mai ales daca esti om serios si ai o casa, o masina, un serviciu, ma rog, visul fiecarui om (nu zic roman, desi treaba asta cu stransul proprietatilor am vazut ca o avem noi, romanii, in special). Asa-ti dai seama cel mai bine ca nu tu detii toate lucrurile alea materiale, ci ele pe tine. Mi-am luat la revedere de la masina ca de la un prieten bun. As fi demontat-o s-o iau cu mine in bagaj.
Nu mai zic de birocratie. E incredibil cat de mare e paper trail-ul pe care-l poti lasa in urma. Procura pentru vanzare auto, procura judiciara, procura generala, un plic gros de chestii de semnat de la HR, un teanc si mai mare de trimis in avans, in Olanda. O sa murim ingropati in hartii, semnand spasmatic cu ultima suflare. In secolul tehnologiei.
Insa, de departe, cel mai greu e sa-ti fracturezi (iar) legaturile cu oamenii din jur. Cumva, toata lumea e mai de treaba cand pleci. Nu stiu daca e chestie de perceptie personala sau chiar toata lumea zambeste mai mult, e mai binevoitoare, dar mi-a fost al dracu de greu sa ma despart de al dracu de multa lume. Chiar daca suntem la o aruncatura de bat unii de altii. Curajul (pentru mine, nu e axioma) de a pleca inseamna curajul de a lasa in urma oamenii la care tii. Poate ca faci bani pe unde pleci sau poate ca nu, poate ca te incarci de experienta de viata sau poate nu, dar astea sunt nimicuri pe langa oamenii care-ti sunt aproape, iar fara ei e greu. Cred ca se poate numi dependenta de oameni.
Sau poate ca toata frica asta de schimbare e o simpla consecinta a faptului ca am imbatranit, asa cum mi-a zis maica-mea inainte sa plec.
Oricum, la distanta de doua zile dupa ce angoasa atinsese proportii apocaliptice si aproape devenise un atac de panica in toata regula, de la biroul meu de student eminent din Amsterdam, dupa doua zile de integrare accelerata printre olandezi, pot spune deja ca situatia e roz, iar iarba e mai verde aici. Avem si cateva poze for your viewing pleasure:
Poza clasica din avion. A fost un zbor linistit (in capul meu, multumesc inspiratiei de a bea ceva tarie inainte), dar agitat (in realitate 2 ore jumatate de turbulente. Bleah)
Am aterizat pe pamant olandez. De la 40 de grade in Bucuresti, la 14 grade, ploaie si vant in Eindhooven (coafura Dianei rezista).
Fix ce ne-a recomandat doctorul: dupa doua ore de somn acasa si inca doua chinuite de turbulente in avion, ne-am pus pe plimbat bagajul prin Amsterdam. Nu doar romanii gandesc incalcit, ci si olandezii: trebuie sa iei cheia de la cazare din cu totul alt loc decat cel in care se afla cazarea insasi.
A doua zi, situatia s-a schimbat radical. Noi ne-am odihnit, iar soarele a iesit la treaba. Ocazia perfecta de a pleca on a bike hunt, dar si ca sa exploram ce-i in jur.
Am observat ca olandezii sunt in continuare funky in mod natural (poza de sus) si isi aleg ciupercile cu grija (urmatoarele doua poze).
In flea market gasesti toate nimicurile posibile, printre care si sute de viniluri cu muzica atat de buna incat mi-ar placea sa am un pickup portabil in loc de ipod.
Dupa 2 ore printre vechituri mi-am achizitionat bolidul de mai jos, dotat cu tot ce are nevoie in Amsterdam: vreo 20 de kile de lanturi. Deocamdata Diana nu a reusit sa-si cumpere bicicleta (avem o promisiune pentru maine), deci facem amandoi echilibristica doar pe doua roti (ea pe portbagaj).
a manole 