Bum Talks

Intr-una dintre ultimele zile cu vreme frumoasă din an (winter is coming, asa cum ne-a avertizat astăzi un coleg olandez), neobişnuit de prietenoasă pentru locurile astea, e doar normal ca oraşul să geamă de oameni. Am zis că asta este o ocazie excelentă pentru o tură prin Vondelpark (sau Wonderpark, cum îi mai spun eu), aşa că am luat laptopul în spinare şi am dat la pedale către promisiunea unui wireless gratis la iarbă verde.

Am ajuns rapid la fața locului şi m-am oprit la primul ochi de apă cu ceva zburatoare pe el, mai puțină lume în jur, o bancă dosită între doi copaci, loc bun, chiar dacă nu în bataia directă a soarelui plăcut de după amiază. Nu m-am aşezat bine (de-abia ce începusem să sap după laptop prin rucsac), că mă trezesc în față cu un homeless plutind în derivă, amenințător spre banca mea pe care o crezusem un refugiu sigur. Plutind e un fel de-a spune, în secunda doi homelessul aproape că-mi înfige în ochi ceva ce semăna a joint, creierul meu procesează rapid calupul de informație şi-l refuz, mulțumindu-i cu amabilitate. N-aş fi fumat din jointul ăla nici dacă ar fi fost ultimul din lume şi viața mea ar fi depins de asta. Cu o rapiditate surprinzătoare (chiar şi pentru el însuşi probabil), purtătorul jointului se instalează pe bancă, lângă mine. Există mai multe feluri de oameni ai străzii, nu o să intru în detalii, să spunem doar că cel de lângă mine arăta bătut de toate nenorocirile pământului. Nu vorbesc doar de hainele boțite, de părul galben, de dinții care lipseau de mulți ani, urmele timpului şi probabil a drogurilor grele bătute  adânc în piele, de unghiile lungi ca nişte lame ştirbe. Pe lângă toate astea, săracul om mai avea şi intreg capul acoperit de sclipici care strălucea glamourish în soare, de parcă dormise toată noapte cu capul într-un raft de la Sephora.

“Smoke!” îmi zice, după ce aprinde cuiul dintre degetele slinoase şi-l întinde spre mine sugestiv. “Smoke, get high, that’s why you’re in Amsterdam!” continuă după un acces de horcăieli.

Ii explic că muncesc, trebuie să mai şi învăț, deci nici o şansă să pufăim împreună, oricât de tentant ar fi fost jointul ăla pe care probabil colcăiau toate plăgile Egiptului. “Work?” pufneşte mirat, disprețuitor. “Fuck work”.

Presimt unde merge discuția, aşa că mă pregătesc să-mi fac ieşirea în timp ce-mi toarnă blesteme la adresa autorităților olandeze care vor să-l expulzeze pentru că n-are de muncă. “All I wanna do, is play fresbee” se confesează în mod surprinzător colegul meu de bancă. Nu se joacă freesbee în Vondelpark, îmi dau eu cu părerea, probabil că autorităților le e frică să nu fie rănită vreuna dintre zburătoarele din parc de vreun disc rătăcit.

“I’ve been in jail” curge discuția plăcută de după amiază. “I’m innocent” completează ca într-un clişeu hollywoodian omul de lângă mine şi decid să aflu mai multe, din avânt jurnalistic. Imi poveşte că l-au ținut 100 de zile la închisoare în Amsterdam, dar că are un avocat bun care i-a dovedit nevinovăția, iar acum statul olandez îi datorează câte 80 de euro pentru fiecare zi de detenție. Se întrerupe doar ca să-mi spună că-şi doreşte o femeie în viața lui, asta-i tot. Și frisbee, îi aduc eu aminte conştiincios. Da, o femeie şi frisbee l-ar face fericit, îmi confirmă.

Il privesc în ochi, curios de trecutul lui (cred că are peste 50 de ani), ochii completează într-un fel sinistru tabloul apocaliptic al degradării umane. Sunt albaştri, dar cumva albi, reci de la vicisitudinile vieții, parcă mă uit la variantă decrepită şi aurolacă a lui Breivik (criminalul norvegian de anul trecut). Deodată pare credibilă povestea cu închisoarea, dar complet incredibilă cea cu nevinovăția. Oare o să-mi secționeze jugulara cu una dintre unghiile alea galbene, hâde?

Ca să mai relaxez discuția care oscila între falimentul uniunii europene, blestemul introducerii monedei euro şi considerente rasiste la adresa minorităților care se perindau prin fața băncii noastre, îl întreb de unde e. “I’m lap” tună mândru homelessul. Mă întreb ce dracu e “lap”, oare lapon? Intreb, naiv. “Lapland, Finland!” Aha, un fel de viking naufragiat pe tărâmul olandezului zburător, îmi zic în sinea mea. Confesiunea continuă, la fel de clişeic. A venit în Amsterdam acum 23 de ani, a fumat ceva, nu prea mai ştie ce s-a întâmplat între timp. “All I want is to build a tipi, can you imagine that?” E clar, cultura mea sub-arctică e la pământ. Trebuie iar să cer lămuriri ca să aflu că se referă la cortul făcut din bețe şi piei de animale. Fresbee, o femeie şi un tipi, lucrurile la care visează orice bărbat. Doar că cel din fața mea zâmbeşte ştirb şi amar, resemnat în fața dorințelor lui simple, dar complet irealizabile.

Ii urez noroc şi mă întreabă cu sinceritatea omului învins de viață: noroc să ce? Imi dau seama cât de stupid sună urarea mea, e ca şi cum i-ai ura unui somalez o viață plină de chiolhane. Poate vin cei 8000 de euro, îți iei fresbeeul, fata şi construieşti tipi-ul, continui brusc însuflețit. Ignor toate semnele de avertizare, ochii care nu prevesteau nimic bun, povestea plină de clişee şi chiar cred ceea ce zic, pentru că niciun om nu merită o asemenea soartă. Zâmbeşte brusc şi îmi mulțumeşte zgomotos, nu s-a gândit niciodată la chestia asta şi, poate doar în mintea mea de super erou al homelessilor, văd o sclipire de fericire în ochii de criminal în serie ajuns pe străzi, de parcă, într-adevăr, nu s-ar fi gândit niciodată serios la o rezolvare. Imi mulțumeşte pentru consiliere, trebuie să ajungă undeva, să bea ceva, dar nu ştie exact unde.

Pedalez mai departe prin Vondelpark, depăşesc cu greu un grup de alergători transpirați, afumați bine de câțiva biciclişti arabi gălăgioşi, aflați ceva mai în față. Pe margine, un tată cântă la chitară pentru fetița lui şi pentru soție, mai încolo un grup mare de negri bate din palme si ridică psalmi priviți de câțiva tineri albi fascinați, care țin ritmul din palme. O mie şi una de poveşti care aşteaptă să fie descoperite în acest Wonderpark, o versiune concentrată a Amsterdamului, plin de culoare, mustind de arome.