Pe scurt, Amsterdam e mai degrabă un orăşel liniştit. Singura zonă mai agitată e centrul, populat în weekend de hoarde de turişti, în principal englezi şi americani si ocazional asiatici care se împing speriați unii în alții în timp ce fac a 5662271 poză pe seara respectivă. Localnicii se mulțumesc să treacă grăbiți pe bicicletă, oarecum ofensați de spectacolul oferit de cei care le bagă bani cu sacul la bugetul orăşenesc. Sunt şi câteva cluburi (fără să pun la socoteală discotecile din Rembrandt Plein din care răsună la maxim remixuri Abba si Inna – sau chiar meshuri între cele două). Incă n-am apucat să trecem pragul celor câteva cluburi decente din lipsă de petreceri cu ştaif (uite un capitol la care Bucureştiul stă de 10 ori mai bine ca Amsterdamul), aşteptăm Amsterdam Dance Event şi vorbim după aceea.
In rest, Amsterdam nu seamana a capitala ci mai mult a oraş patriarhal.. Cred că e mai mare agitație în Ploieşti într-o seară de vineri, decât în Amsterdam la o distanță minimă de centru. Poate o fi vârsta de vină, dar mie îmi place amorțeala asta. Plus că se întâmplă lucruri, iar dacă n-ar fi vremea asta mai nasoală ca-n Londra, cred că s-ar întâmpla şi mai multe. Vineri seara, de exemplu, am mers într-o vizită foarte simpatică la o prietenă care stă ceva mai departe de noi (ce depăşeşte 15 minute de pedalat e considerat departe pe aici). Respectiva vizită s-a întins până târziu, iar afară deja ploua des şi rece. Ne-am încumetat să luăm vremea neprietenoasă în piept şi-am luat-o spre casă, încălziți ce-i drept de ceva vin şi bere (altfel, eu unul, nu cred că mai ajungeam la destinație). Noi stăm într-un fel de complex în mijlocul căruia se află o curte în care stau bicicletele şi elevii de la liceul de lângă, ziua, ca să fumeze un cui. Noapte fiind, n-am dat peste ceva tineri suspecți, ci peste unii coborâți direct din filmele cu Van Wilder. Câțiva blonzi, cu sacouri identice cu emblemă de colegiu, cravate negre şi cămăşi negre urlau din toți rărunchii la câțiva sărmani care făceau flotări în fața lor, în ploaie. Zic sărmani nu pentru că ar fi depus vreun efort neomenesc, ci pentru că nu credeam că aşa ceva există mai departe de lipsa de imaginație a unui regizor de mâna a doua de la Hollywood. Nefericiții întinşi în patru labe incantau ceva în olandeză (presupun că ziceau de bine la adresa frăției sau ceva), în timp ce blonzii asupritori urlau la ei şi trăgeau mulțumiți de sine din trabucuri. Partea tare e că de la geamuri ploua cu ouă, dar grupul de băieți cu îndeletniciri dubioase nu părea deloc deranjat. Din păcate, noi nu avem vedere spre curte, pentru că ouă aveam.
Mai jos, câteva poze din ultimele săptămâni.
Am găsit la bibliotecă un loc mişto, artsy-fartsy, în care putem învăța:
Soldații Reginei Beatrix vin de la luptă pe biciclete mov (sau roz sau ce naiba culoare-i asta):
Dampkring este cel mai tare coffeeshop pe care l-am găsit până acum. Cică apare şi-n Ocean’s Twelve, doar că eu nu-mi aduc aminte scenele respective:
Tot la Dampkring au cea mai stonată pisică din Univers. A stat nemişcată, în colțul ei toată seara. Niciun pâs-pâs n-a scos-o din starea ei contemplativ-introspectivă:
In Cartierul Roşu era o coadă imensă la showuri porno. Nici la premiera Titanicului, la cinematograful Patria din Ploieşti, n-am văzut o coadă aşa mare:
Iepurele de mai jos este unul dintre vecinii noştri. Aveam dubii dacă să-l pun pe blog, sper să nu ajungă în tocănița vreunui conațional în vizită prin Amsterdam:
Maşinile se încarcă la priză pe-aici. De exemplu, acest Beetle cu design nazist, dar alimentat capitalist:
La final, o treabă românească pusă la cale (şi dusă la bun sfârşit) în Amsterdam:
a manole 