Home

Are 53 de ani, înalt, cu o față hotărâtă, osoasă şi parcă sculptată, dar neşlefuită. L-am cunoscut din întâmplare, printr-un prieten comun. Vorbeşte o engleză cu inflexiuni ciudate şi-mi vine foarte greu să-mi dau seama de unde poate fi de loc. Aşa că-l întreb. S-a născut în Anglia, dar a trăit mai toată viața în Africa de Sud. Fac o scurtă socoteală în minte şi-mi dau seama că tinerețea lui a coincis cu Apartheidul. Deja îmi frecam mâinile la gândul unei poveşti cu ceva insighturi prețioase pe care nu le-am dibuit în media.

Ii place să fumeze, aşa că ne ascundem pe balcon, în întuneric, în Thailanda e panică totală cu distracțiile de genul ăsta, nu vrei să incluzi pe lista turistică şi infamul Bangkok Hilton. Steve tuşeşte şi îşi începe pe un ton grav povestea. De fapt, trebuie să vă spun mai întâi despre vocea lui Steve. N-ar putea să fie low-key nici dacă viața lui ar depinde de asta. Sună de parcă prin apropiere e o petrecere cu mult bass. Asta nu-l face uşor de înțeles, dar înțeleg perfect cuvântul “diamonds”. Taicăsu era un fel de traficant de diamante, ocupație cvasi-legală pe-atunci în Africa de Sud. Steve îmi detaliază contextul: diamantele erau în pământul african, localnicii le scoteau din pământ, iar albii le comercializau. Cam asta făceau şi Steve şi ai lui. În loc de soldați de plastic, Steve învârtea diamantele la 5 ani, mai ceva ca Naomi Campbell după o cină cu Charles Taylor. Îmi spune cu o sclipire de mândrie în ochi că devenise un boy-wonder într-ale şlefuitului de pietre prețioase. Se poate spune că ăsta este talentul lui înnascut, darul lui de la natură.

Nu am înțeles niciodată fascinația oamenilor pentru anumite pietre, mi se pare una dintre erorile de programare ale umanității. Încerc, totuşi, să-l înțeleg pe Steve, care vorbeşte despre diamante precum Smeagol despre inel. Doar că nu e verde şi pitic. Descrie cu atâta pasiune culoarea şi căldura pe care un diamant veritabil trebuie să le emane din interior, încât îmi fac o notă mentală despre necesitatea contemplării unei astfel de pietre. Trebuie să fie ceva acolo, un acel ceva pe care şlefuitorul îl vede primul şi apoi îl dăruieşte lumii. Totuşi, valoarea pietrei creşte proporțional cu perfecțiunea tăieturilor. Meseria de şlefuitor era aşadar undeva spre alchimie – a crea ceva din nimic.

Spre deosebire de alchimie, ceea ce făcea Steve chiar transforma tot ce era în jur în aur. Asta era puterea diamantelor de toate culorile şi dimensiunile care au trecut prin mâna care gesticula acum în fața mea. Tatăl lui Steve a mirosit oportunitatea încă de la început şi şi-a mutat familia în Eldorado-ul african fără să stea prea mult pe gânduri. Problema cu banii mulți este puterea lor de a atrage ca un magnet problemele. Iar problemele din Africa de Sud încă trimit valuri de şoc din trecut, chiar si la 20 de ani după rezolvarea lor oficială. Atac subiectul. Să lăsăm puțin glamourul perioadei şi să vorbim despre lucrurile pe care nu le găseşti pe Google.

Steve îmi spune mai întâi că a învățat la o şcoală catolică, unde avea mulți colegi de culoare (sper că am nimerit termenul corect politic), iar mulți dintre ei i-au rămas prieteni până târziu. Asta ca un preambul, o dezvinovățire la ceea ce urma să-mi zică. Bătăi pe stradă, abuzuri ale poliției, probleme care nu s-au rezolvat nici până azi. E un capitol prea negru pentru continentul despre al cărui nisip se spune că şi-a căpătat culoarea roşie de la sângele care l-a udat. Steve condamnă perioada, el nu a fost un susținător al segregării rasiale. Imi par reale resentimentele lui față de olandezi şi încercarea lor de instaurare a unei ordini sociale atât de departe de casă (dar atât de aproape de diamante).

Apropo de diamante, mă interesează care era parcursul unui nestemat, de la copilul care se spetea să-l scoată din pământ, până la gâtul unei dive. Via Steve, bineînțeles. Tot el îmi dă răspunsul. După ce îşi dezvăluia calitățile capabile să sucească mintea unui om, diamantul era lipit cu leucoplast de burta unui cărăuş şi era trimis cu avionul spre Tel Aviv, Amsterdam şi Zurich. Erau de ajuns două tricouri puse unul peste celălalt şi puțin supt de burtă în prezența vameşilor. Controalele vamale clar nu mai sunt ce-au fost. Cărăuşul era însoțit de un tovarăş responsabil cu păstrarea banilor rezultați din vânzare. Asta pentru că tranzacțiile mergeau uneori şi-n sens invers. Diamantele erau cumpărate din alte locuri şi aduse în Africa de Sud pentru prelucrare.

Steve avea 19 ani atunci când s-a suit prima dată într-un avion către Sierra Leone, cu misiunea de a se întoarce negreşit cu o piatră extrem de valoroasă. La fel ca-n filme, Steve s-a dat jos din avion şi a fost întâmpinat de o maşină neagră, a urcat şi a strâns mâna grăsună a unui general. Piața locală era (şi încă este) controlată de armată. Asta înseamnă câțiva dolari pentru cel care a găsit piatra (de cele mai multe ori un copil) şi o rotunjire babană a conturilor celor care conduc treburile. Banii se transformă în armele care dau glas frustrărilor aduse de pământul bogat, dar parcă blestemat al continentului negru. Steve, însă, era în afara cercului vicios. Cu 380,00o de dolari americani în buzunar (mai exact, în buzunarul partenerului lui, un fost avocat care avea nevoie de o cale mai scurtă spre big money) şi o întâlnire pusă la cale de taicăsu, Steve încheie prima lui tranzacție şi duce acasă o minunăție sclipicioasă. După puțină şlefuire, diamantul lui Steve îi aduce primul milion.

Pentru prima dată, fața lui Steve nu mai arată precum una dintre pietrele lui peste care pila încă nu a apucat să treacă. Îmi tună despre viața lui de playboy. Banii curgeau (doar că nu-i cântăreau, ca-n Blow, ca să vadă câți sunt), prima maşină sport, a doua maşină sport, femei şi petreceri, din ce în ce mai multe transporturi, o adicție mai puternică ca a unui drog. Pe măsură ce o nouă piatră îşi găsea locul în vreun seif din Europa, viața lui Steve devenea de 10 ori mai bună. Într-un mod foarte ciudat, Apartheidul era în plină desfăşurare, dar violența mergea mână-n mână cu flower-power-ul anilor ’60, Africa de Sud luând parte cu entuziasm la epoca cu miros de teen spirit, tinerii se distrau cu iarbă şi tripuri, iar Steve şi prietenii lui băteau Africa în lung şi-n lat pentru a trimite încă o piatră în Europa.

Filmul lui Steve, la fel ca mai toate filmele de genul ăsta, nu sfârşeste într-un ton optimist. Cel puțin asta indică başii tot mai puternici din vocea lui. Suntem într-un hotel fără prea mari pretenții din Bangkok, în niciun caz Mandarin Oriental, Steve poartă ceva haine ponosite, deci nu e mare surpriză pentru mine că strălucirea vieții lui de traficant de diamante s-a dus de ceva timp. Dar sunt curios ce s-a întâmplat. Unde s-a rupt craca. Îmi zice că totul s-a terminat atunci când şi-au băgat coada americanii. Lăcomia lor a scos de pe piață negustorii independenți precum el. Mulți dintre tovarăşii lui au dispărut. Mai niciunul nu a ajuns pe-o insulă tropicală pe care să se bucure liniştit de banii câştigați.

Steve e acum falit. A mai trăit câțiva ani din rămăsițele vremurilor în care afacerile mergeau, a păstrat câteva pietre până târziu, ca pe sfintele moaste ale vieții lui briliante, dar aflată la apus. Pe ultima a vândut-o, constrâns de împrejurări, unui bijutier care a apreciat mai mult aurul inelului pe care era montat diamantul, decât piatra atât de iubită de Steve.

Îl întreb dacă, totuşi, nu a mai păstrat măcar un diamant, cel mai drag lui, ascuns bine. Mă asigură că nu, iar Smeagol reapare în fața mea. Dacă mi-ar dezvălui un asemenea secret, probabil că ar trebui să mă omoare.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s