Home

“The founding principle of the Net is control, not freedom – control has existed from the beginning.”

Alexander Galloway – Protocol

Puțină istorie: Internetul îşi are originile în sistemul militar american al anilor ’50, pe când se întâmpla Războiul Rece, ruşii lansau Sputnik pe orbită, iar în SUA cetățenii îşi săpau buncăre în pământ şi îşi modificau frigiderele ca să aibă în ce să se ascundă în cazul unui atac nuclear. Si cum nevoia îl învață pe om, un cercetător pe nume Paul Baran a inventat o rețea de comunicare independentă de sistemul central de control (pe care ruşii l-ar fi putut distruge în furia lor atomică). Baran era angajat al Rand Corporation, companie care a dezvoltat proiectul şi l-a cedat ulterior către US Department of Defense devenind ARPA Net (în 1969). Beneficiar era mediul academic american, oamenii de ştiință având acum posibilitatea de a inventa în siguranță chestii pe care să le arunce ulterior în capul ruşilor. Prin 1984 (da, anul despre care scria Orwell în cartea lui paranoic-plauzibilă, dar şi anul în care Apple lansa reclama asta), rețeaua se lărgise şi număra semnificativ mai multe servere față de cele inițiale, dar şi mai mulți utilizatori (încă oameni de ştiință hip în principal). În 1988 robinetul principal al Internetului a ajuns pe mâna National Science Foundation, cei care au cedat controlul complet al rețelei, în 1995, companiilor de telecomunicații (cu interese comerciale). De aici, cifrele au zburat prin acoperiş, ajungându-se la vreo 2 miliarde de utilizatori astăzi.

Aş spune că este destul de clar parcursul rețelei pe care (încă) multă lume o consideră principala sursă de informație obiectivă, mediul în care poți organiza revolte împotriva sistemului sau locul în care te poți exprima liber, indiferent de opiniile tale sau persoanele pe care le poți deranja atunci când îți exprimi punctul de vedere. Si totuşi, oamenii, în general, nu pun mare preț pe istorie.

Google şi Facebook ne întorc cu capul în jos şi ne scutură cu putere, în speranța că actele noastre de identitate (pe care le ascundem cu atâta îndârjire la recensământ, uitând că tot statul ni le-a furnizat) le vor pica la picioare, iar datele obținute vor fi folosite împotriva noastră. Serios? E cineva care chiar a crezut că “it’s free and it will always be”? Simpla ta prezență, ca utilizator al rețelelor sau motoarelor înseamnă plată. Încă o persoană care vizualizează reclamele aruncate fără număr de advertiseri generoşi. Până la urmă, mai multe date despre tine înseamnă reclame mai relevante tot pentru tine. Nu o să mai vezi reclame la tratamente împotriva hemoroizilor în timp ce-ți cauți bilet de avion pentru vacanță. Oricum ai da-o, datele noastre personale sunt atât de publice, încât orice formă de rebeliune nu îşi are sensul.

Libertatea de expresie îmi pare altă chestie înțeleasă puțin anapoda în contextul www-ului. Facebook mi-a închis contul pentru că postam frecvent poze cu țâțe, funduri şi înjuram țiganii, negrii şi extratereştrii prin statusurile pe care le postam într-o stare avansată de mahmureală. Sau din imbold artistic. E ciudat, pentru că dădeam attend la toate Occupy-urile, dădeam cu likeul la chestii de genul “Statul e rău, ne controlează şi ne vrea sclavi – LIKE dacă şi tu eşti de acord), dar nu m-am trezit niciodată cu oamenii în negru la mine la uşă, chiar dacă eram un fel de mujahedin virtual. Serios? Pe o rețea populată de 1 miliard de oameni, dintre care o mulțime de mătuşi, bunici, mame şi minorități religioase extremiste (cu tot cu creştini cretini) te aştepți să scapi cu poze în care se vede (Doamne fereşte, maică) un sfârc? Dacă îl vede ăla micu’? Mai bine dăm report. Tu du-te pe 4chan şi uită-te la hentaiuri dubioase până îți pică ochii pe tastatură. Pe de altă parte, nu interesează pe nimeni cât de revoluționar eşti în spatele tastarurii, când apeşi înfrigurat butonul de attend la toate revoluțiile de la Universitate, la care ajung în final doar 100 de amețiți (din cei 20.000 care se anunțaseră inițial, online), cu 50% mai puțin numeroşi decât jandarmii care le stau în jur. Dacă îți duci lupta de clasă pe Facebook, există 99% şanse să nu ieşi din casă şi să arunci cu ură măcar o castană. Impulsul se îngroapă în pixeli. Nu cred că sirienilor care se bat acum, parte în parte, cu propriul guvern le mai arde şi de un Mafia Wars scurt sau un check-in pe foursquare.

În mod cert cineva acolo sus îşi freacă mâinile cu bucurie în timp ce face statistici despre obiceiurile noastre ca oameni mereu conectați la Rețea. Si care e soluția? Mulți anunță cu mândrie că ei nu stau pe Facebook. Genul ăla de superioritate pe care o detectezi în răspunsul şi în zâmbetul zeflemitor al unui nefumător atunci când i se cere un foc. Fraiere, ce slab eşti, eu sunt peste treaba asta cu fumatul. Nu eşti pe Facebook? Dar cauți pe Google, comentezi pe forumuri, cumperi online, îți verifici mailul. Te mai uiți şi pe un site porno şi pe un youtube, ca tot omul, altceva ce naiba să faci pe net? Identitatea ta virtuală lasă urme precum un melc care se târăşte pe caldarâm. Exişti în statistici, le bagi bani în buzunar lui Brin şi Zuckerberg, furnizezi date personale indiferent că vrei sau nu vrei. Poate n-ar strica să te joci cu ceva progrămele de tracking, să vezi dacă siteul cu chestii amuzante pe care l-ai vizitat aseară nu îți pasează secretele unor third party-uri bine ascunse în neantul Internetului.

Ceea ce ar trebui să ne sperie cu adevărat este felul în care obiceiurile noastre de navigare şi platformele pe care le folosim ne schimbă felul de a gândi şi, în cele din urmă, de a fi. Un articol interesant pe această temă este eseul lui Nicolas Carr, din The Atlantic (2008), intitulat sugestiv “Is Google Making Us Stupid?“. Carr pune acolo nişte întrebări şi nişte probleme de bun simț: dacă Google gândeşte în locul tău (de exemplu, ştie ce vrei înainte ca tu să ştii ce vrei, atunci când scrii ceva în motorul de căutare, prin predictive behaviour) sau decide ce rezultate sunt relevante pentru tine (de multe ori ținând cont de țara din care accesezi pagina de search, cel mai bun exemplu care-mi vine în minte este cel al cenzurii căutării după cuvântul “Tienanmen” pentru utilizatorii cu IP chinez), ce se întâmplă atunci cu creierul nostru? Carr are alături reputați specialişti în neurologie, aşadar cercetarea lui e bine documentată. Sergey Brin, unul dintre fondatorii Google, declara : “If you had all the world’s information directly attached to your brain, or an artificial brain that was smarter than your brain, you’d be better off.” (Newsweek, 2004). Deci, noi ne putem îndrepta liniştiți către Idiocracy şi putem aştepta cu o bală atârnată în colțul gurii ca ai noştri copii să fie educați de Google şi alte corporații binevoitoare.

Problema, însă, vine din felul în care ne-am obişnuit să consumăm informația, mai ceva ca un alergător de maraton din Kenya, care dă peste o oază cu apă proaspătă după 100 de kilometri prin deşert. Am ajuns specialişti în multitasking (există studii care spun că femeile fac asta fără probleme, bărbații, în schimb, cedează repede), în skimming (ne fug ochii peste zeci de pagini cu informație, wall-uri de Facebook si threaduri de Twitter updatate non stop) şi băgăm la cap informații şi teorii la kilogram. Astăzi eşti un adept al teoriei mayaşe a sfârşitului lumii care va să vină peste două luni şi îți faci provizii de conserve şi topoare (vezi seria Doomsday Preppers de pe National Geographic), iar a doua zi eşti împăcat cu soarta ta după ce vezi un film cu Krishna Mutri şi citeşti câteva articole inspirate de Osho. Si îți arunci proviziile pe care le-ai strâns conştiincios până atunci. Cine mai stă să citească un articol care depăşeşte două paragrafe? Sau care nu are poze? Ai citit primele rânduri, ți-ai făcut o părere, ai dat click pe un link şi ai plecat mai departe, fiind convins că ai înțeles tot. Eventual, fugi pe wikipedia ca să afli cine e Krishna Mutri. Problema asta poartă numele de information overload, iar repercursiunile pot fi interpretate prin ADHD (la copii), depresie şi anxietate (la adulți şi, din păcate, nu numai), plus o sumedenie de probleme fizice.

Ceea ce vreau să zic este că vina nu-i aparține exclusiv lui Google şi nici măcar lui Facebook şi nici chiar a presei scrise reinventate în 100% presă tabloidă online, peste noapte (doar nu stă cineva să citească până la capăt articolele alea lungi de pe Dilema Veche.ro, nu?). Vina aia mare, de fapt, e a noastră, a consumatorilor. Noi, cei care ne dorim acces la toată informația din lume fără să ne temem de prăjeala inevitabilă a creierului. Nu ne bagă nimeni pe gât informația, ca la curcanii puşi la îngrăşat înainte de thanksgiving. Noi vrem să ştim tot, acum, într-o competiție permanentă cu cei din jur, dar mai ales, cu noi înşine. Ne vedem “prietenii” fericiți pe Facebook, mai ceva ca familia perfectă-de-plastic din SUA anilor  ’50,citim statusurile pline de optimism, one-linere amuzante şi posturile pline de înțelepciune pe bloguri. Vrem să ştim mai mult ca ei, să fim mai fericiți ca oamenii ăia care zâmbesc din pozele de profil, mai ceva ca nevasta-casnică pe Prozac, din familia perfectă, mai sus amintită. Soluția radicală este să-ți hăcuieşti fără milă alter ego-ul virtual. Scoți calculatorul din priză, îl pui într-un sac alături de telefon şi tabletă şi le arunci pe toate din vârful muntelui, fără să mai intri vreodată pe net. Dar cine face asta? Te-ai trezi, probabil, în sevraj, ca după ultima doză de hero. Ai fugi cu ochii roşii spre cel mai apropiat internet café şi ți-ai injecta puțin net.

Rațional, poți apela la time management. Dar asta sună mult prea corporatist. Există aşa numitul “Slow Media Manifesto“, o inițiativă care îndeamnă la monotasking şi alte lucruri care s-ar putea să-ți sperie şeful care te-a angajat tocmai pentru calitățile tale de robot umanoid. Toată treaba stă în a-ți seta bine prioritățile. Dacă ştii ce cauți şi de ce, atunci e mai greu să te pierzi în torentele de informație online. Google, Facebook, Twitter şi restul platformelor demonizate şi scoase mai mereu în fața clasei, oferă ele însele tool-uri prin care le poți folosi serviciile cu cap (de exemplu, Google Scholar), în aşa fel încât să găseşti exact ceea ce cauți. Dacă nu le oferă ei, atunci sigur îți vin în ajutor tot felul de progrămele de pe net. Chiar şi aşa, doar tu poți filtra informația de care chiar ai nevoie, doar tu poți hotărî lucrurile cu adevărat importante pentru tine. Probabil că apetitul de informație ne va duce spre adevărate clinici de dezintoxicare în care va trebui să ne recunoaştem dependența digitală. Mi-am adus aminte zilele trecute de povestea din “Spring, Summer, Autumn, Winter… and Spring“. Dacă ar fi să alegem două extreme, prima fiind cea în care ne aflăm acum, junkies care prizează speed amestecat cu pixeli, iar cea de-a doua extremă ar fi călugărul din filmul lui Kim Ki-Duk, a cărui viață liniştită şi sihastră este de neconceput pentru omul modern, calea de mijloc ar putea fi cea bună. Aşadar, cumpătare, tovarăşi!

Aceste idei au la bază (într-o mare parte) cartea excelentă “Networks Without a Cause: A Critique of Social Media” a lui Geert Lovink (unul dintre cei mai cunoscuți teoreticieni new media), pe care v-o recomand cu căldură.

Advertisements

One thought on “Web 3.0: Cumpatare, tovarasi, cumpatare!

  1. un articol excelent pentru filosofarea new media, oricat de opusi ar fi acesti doi termeni. dar un articol bun ramane un articol bun. ce voiam sa completez este ca Facebook/Google este acel “sat global” de care ne vorbea Marshall MacLuhan, sat care se intampla, sat fara de care nu putem trai. Pentru ca, asa cum ai spus si tu, ce face lumea intr-un sat? pai, se uita la vecin, vrea sa fie mai bun decat el, cu oile mai ortomane, sa barfeasca eventual, sa o agate pe safta din capul satului si, daca nu reuseste in itinerariul sau romantic, sa ii spuna vreo doua. Facebook/Google e fix nevoia noastra (acceptata/recunoscuta sau nu) de a exista in “sat”. cine nu exista in sat e ignorat sau e privit cu suspiciune; cine nu exista in sat, pur si simplu NU exista. du metafora mai incolo si vei vedea ca exact asa se intampla. problema este ca “Satul” este controlat de o entitate supra-umana, entitate care a creat totul, neavand de la inceput idee despre ce face, dar descoperind pe parcurs pe ce mina de aur a pus mana. iar cum entitatea avea la randul ei o supra-entitate, aceasta din urma a inceput sa foloseasca inventia in scopurile ei lucrative sau de control al informatiei, pentru “zile negre”. nu induc ideea de conspiratie mondiala, ci, pur si simplu, incerc sa desenez niste pasi logici pentru ca o inventie geniala (facebook, google sunt asa ceva!) nu atrage vibratii pozitive si ganduri de bine din ashramuri si schituri pitoresti din Oltenia subcarpatica. dimpotriva, atrage Lorzii Banului, protectorii/sponsorii supra-supra-entitatii pomenite mai sus. care Lorzi vor face orice pentru a stapani prin indobitocire masele de oameni care, cu cat sunt mai mari cu atat pot da un procent de oameni care ar putea folosi intrebarea “de ce?”. si, prin existenta si imbunatatirea unor astfel de retele/grupuri/constructii/(puscarii?), pot elimina din astfel de specimene, le pot atrage de partea intereselor lor si, mai mult, le pot construi sa lupte contra anti-elementelor. dar, ca sa inchei intr-o cheie optimista (ce-mi place sintagma asta lemnoasa), in orice distopie exista si acea rezistenta ideatica sau nu care cumva, duce speranta mai departe; si daca duce speranta pana in ultima secunda a ultimului vis a cuiva, acea rezistenta a invins.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s