Acum vreo 150 de ani, olandezii inventivi de la Grolsch (pronunția corectă a numelui include o horcăială care prevesteşte un scuipat între ochii interlocutorului) au dat civilizației sticla cu dop swing top. Adică, sistemul acela care, teoretic, permite re-acoperirea berii în vederea prezervării bulelor în interiorul sticlei. Totuşi, oricine a servit o asemenea băutură ştie că după 10 minute de repaus berea Grolsch devine o limonadă călduță cu gust dubios, ambalată într-o sticlă mişto.
Astăzi, brandul se laudă a fi de nişă şi are o strategie de promovare corespunzătoare. La noi, Grolsch se vinde în principal prin spațiile alternative cu iz ceva mai pretentious (deşi am văzut-o şi prin rafturile de la Profi Ploieşti), iar aici, la mama ei olandeză, prețul piperat o face cam destul de exclusivă (berea low cost e Amstel). Şi cum capacul este cel care face diferența, lucru ușor de observat pentru orice departament de marketing, vineri s-a organizat primul campionat mondial de Grolsch Swing Top Open, la care am acceptat cu mare încântare invitația de participare ca susținător al lui Chelu’, participant la concurs din partea echipei bețiv-olimpică a României. Oricum, dacă se deschid atâtea sticle de bere, cineva trebuie să le și bea, nu?
Concursul s-a ținut în Zandam, orășel din apropierea Amsterdamului, accesibil doar cu trenul, destinație spre care m-am îmbarcat pe o ploaie măruntă și sigură, încercând să-mi mențin gândurile concentrate doar pe sticla verde, aburită, de Grolsch, ca un adevărat maestru shaolin care-și vizualizează scopul final. Nașul n-a apucat să-mi verifice biletul de șase euro, lucru care m-a făcut să consider banii irosiți, ca de fiecare dată când îmi cumpăr bilet și nașul nu-și face datoria. Finalmente, am coborât într-un Zandam complet diferit de sătucul olandez adormit pe care mi-l imaginam. În loc de miros de waffles și fete blonde care să bată vesel din saboți de lemn, am dat peste clădiri de birouri și un fel de șosea națională pe post de drum principal (al cărui nume, culmea, este Provincialweg).
Din indicațiile sumare strânse înainte de a pleca, știam că drumul e drept pe Provincialweg, până la capăt, apoi la dreapta şi ajung la Taets Gallery, locul în care se ține concursul. Doar că planul meu plin de găuri n-a ținut și m-am trezit pierdut, din nou, pe tărâm olandez, fără niciun pic de tehnologie modernă la îndemână. În mod foarte convenabil, smartphone-ul se retardase la stadiul de dumbphone atunci când a decis brusc să intre în recovery mode loop (adică să moară subit, courtesy of Apple), iar laptopul (pe care îl cărasem conştiincios după mine) a rămas fără baterie. Congestionat de frig și cu o vagă stare de panică (nu de alta, dar sticla verde era încă în centrul concentrării mele îndelung exersate) am intrat pe singura ușă din zonă, a unui hotel, și-i cer ajutorul recepționerei care zâmbea candid din spatele recepției. În ce direcție e Taets Gallery?
Stânga, îmi răspunde, doar că nu poți merge pe jos, e departe rău, plus că… nu prea există trotuar.
Contemplez ideea unui oraş fără trotuar în Olanda, în timp ce mă interesez de un potențial autobuz care să mă ducă până la destinație.
Nu există, îmi declară puțin ruşinată, dar mai mult amuzată, recepționera. Păi şi ce fac în cazul ăsta? întreb mai departe. Iei un taxi, răspunde ea, aproape adăugând şi cuvântul normal la final. Vă putem chema noi unul, continuă cu amabilitate femeia.
Prostii, mă gândesc, şi-i zic că prefer o plimbare pe jos, prin aerul curat al nopții, nefiind convins de existența unui oraş fără trotuar taman în Olanda. Plec hotărât pe Provincialweg, în stânga, conform indicațiilor, bucuros că nu mai plouă. Vine o vreme în viața fiecărui bărbat în care o astfel de plimbare solitară devine foarte apreciată. Mai ales dacă el trebuie să mediteze, fie și la o sticlă de bere, dar mai ales la teoriile lui Marshal McLuhan. În jur nu se vedeau decât faruri și stopuri de mașini care veneau dinspre nicăieri spre nicăieri, copaci și boscheți, dar niciun pieton. Eram singurul om fără roți din zonă.
Măcar eram înarmat cu o harta scoasă la imprimantă de pe Google Maps de către recepționera suspect de amabilă de la hotel. Păcat că numele străzilor era de necitit, singurul lizibil fiind Provincialweg, stradă marcată cu o linie sigură de pix care aluneca brusc la dreapta, în capăt. Dezorientat că pe harta mea drumul era drept, dar în teren mă învârteam dezorientat într-o intersecție, am intrat într-un dinner americănesc, cu o lumină chioară, de film noir, ca să cer instrucțiuni. Restaurantul era o afacere de familie, în spatele teghelei se afla fiul, un olandez musculos care servea jovial o doamnă respectabilă, iar lângă el zâmbea, dintr-o poză, o femeie ceva mai în vârstă, probabil mama lui (pe care am recunoscut-o trebăluind în bucătăria plină de fum). Intrarea mea atrage atenția tuturor, iar cei trei se întorc spre mine şi îmi zâmbesc amabil, ca unui străin despre care știu că nu-i de-al locului. Întreb de Taets Gallery şi-i înmânez harta mea mototolită barmanului. Se uită încurcat la mine şi îmi răspunde în olandeză, ceva care sună a habar n-am. Mă simt ca-n zona crepusculară, dar am noroc cu doamna respectabilă care, după câteva momente de gândire, mă anunță că sunt pe drumul cel bun, dar mai am de mers cel puțin 20 de minute.
Femeia mă întreabă dacă sunt pe jos, în timp ce mă măsoară din priviri. Pare confuzată atunci când dau afirmativ din cap.
Şi vrei să ajungi la Amsterdam? continuă ea. Râd încurcat şi-i spun că doar până la Taets Gallery, la capătul străzii Provincialweg. Cine naiba merge pe jos până la Amsterdam? mă amuz în gând, ăștia sunt clar cu capul.
În sfârşit, aflu prin ce parte a intersecției trebuie să-mi continui drumul, dar cel mai important, pe unde merg pietonii. Douăzeci de minute mai târziu am ajuns în capătul străzii, înjurând şi blestemând momentul în care m-am hotărât să mă încalț cu ghetele bune, rezistente la intemperii, transformate ad hoc în instrumente de tortură. Am cotit la dreapta, pe după nişte depozite de mobilă şi am continuat pe lângă un şir de case de cărămidă, aranjate frumos, una lângă alta. Lângă mine se căsca apa, neagră și cumva amenințătoare. Nu știu dacă asta îmi provoca un vag sentiment de anxietate sau faptul că trăgeam cu ochiul, fără jenă, pe geamurile neacoperite de perdele, în bunul stil olandez. Înăuntru, în livingurile decorate cu gust, ostentativ pentru plăcerea voyeurilor de ocazie, ca mine, oamenii își serveau cina și se întrețineau cu discuții aristocrate. Chiar dacă semănau toate cu niște galerii de artă, niciuna dintre case nu era Taets Gallery. M-am îndepărtat discret, fericit că nimeni nu a chemat poliția ca să mă întrebe ce caut prin zonă și de ce mă uit în casele oamenilor cu atâta interes.
Ajuns la capătul răbdării, îmi venea deja să urlu, dar nu vroiam să perturb liniştea perfectă din acest fund al Olandei. Perspectiva unui nou maraton de treizeci de minute, pe jos, până la gară m-a motivat rapid să încalc indicațiile recepționerei de la hotel şi să-mi încerc norocul şi în partea stângă a drumului principal. O maşină apăruse ceva mai devreme din direcția respectivă, deci trebuia să fie ceva şi pe acolo. Norocul mi-a surâs și, după nici cinci minute, am dat peste un indicator pe care scria Taets Gallery. Am intrat plin de recunoștință în parcarea imensă și goală și aproape că am luat-o la fugă, atras irezistibil de lumina din depărtare. Ajuns în sfârșit la destinație mi-am reluat funcțiile sociale, deși mă simțeam ca tipul din Into the Wild. Vorbim repede, facem cunoştință, depănăm câteva poveşti scurte, dau cu subsemnatul pe o declarație conform căreia n-o să filmez ce e înăuntru nici măcar cu telefonul, sunt pus la punct rapid cu detaliile concursului aflat deja la final. Ultima etapă presupune creativitate, îndemânare şi rapiditate în deschis sticle de, evident, Grolsch. În luptă se mai află un vajnic român, câțiva polonezi, ruşi, canadieni. Ostilitățile se desfăşoara într-un cadru foarte restrâns, este un show televizat în toată regula, organizat pe un platou profesionist de televiziune, nicidecum petrecerea pe care mi-o imaginam eu. MC-ul introduce regulile şi participanții, stafful fuge dintr-o parte în alta, camerele filmează din toate unghiurile. Scena e înconjurată de vreo treizeci de olandezi la a doua tinerețe, îmbrăcați la patru ace, plus vreo câțiva gură cască, mai colorați. Încerc un slice (un trick foarte dureros pentru degete, dacă ratezi) asupra primei sticle de Grolsch. Eu doar mă joc, în ring se poartă lupte grele, berile se desfac cu zecile şi sunt aruncate pe margine sau pe public, care e în delir. Nu pot să nu mă gândesc la toată berea aia irosită și la toți oamenii însetați care s-ar fi oferit fericiți să stea la primire.
Concursul s-a desfășurat cam așa:
În poza de sus, rus contra rus, în prima probă a finalei. A pierdut cel pe al cărui tricou scrie “Never Lock Back”.
Pe partea cealaltă a tricoului, pierzătorul are un mesaj pentru americani, nereprezentați la concurs.
Îmbrăcat în portocaliu, probabil la derută, polonezul n-a iertat nicio sticlă de bere, dar a pierdut furat de arbitri (părerea mea)
Al nostru român nu i-a dat nicio şansă rusului balerin din fața lui:
Tipul ăsta (nu mai ştiu din ce țară era) n-avea niciun talent, e doar meritul pozei pentru că-i face exercițiul să arate spectaculos:
Arbitrii au ținut pentru prima dată cu noi, iar finala s-a dat între doi rivali istorici: România vs Rusia
Ne-am descurcat bine, dar… am pierdut. Experiența rusului de 39 de ani şi-a spus cuvântul, iar victoria lui a pus capăt unei prejudecăți veche de când lumea. Ruşii beau şi bere, nu doar vodcă.
Excursia pentru două persoane la festivalul de film de la Toronto (premiul cel mare oferit de Grolsch) a luat drumul Mamei Rusia, fair playul fiind numitorul comun al evenimentului:
Ultimul act al showului a început pe neaşteptate, cu baletul rusului dansator:
Însă, toată atenția a fost acaparată de cei mai simpatici geekşi bețivani pe care i-am întâlnit vreodată. Polonezii, un fel de Beer Busters, şi-au prezentat publicului jucăriile lor pe bază de Grolsch:
Încălziți de berile reci băute pe nerăsuflate, beți, probabil, şi datorită particulelor de alcool din aer (doar au fost deschise navete întregi), ne-am îmbarcat cu toții mai întâi într-un autocar şi apoi pe barca prieteniei, cu destinația Leidzeplein în Amsterdam. Ruşii au dat drumul la o sticlă de whisky americanski, iar noi am debarcat în ploaie, plecând spre Dampkring, pentru a marca cum se cuvine o seară atât de olandeză.
Toată euforia mi-a pierit o oră mai târziu, după primele sute de metri ale drumului meu spre casă, pe jos, cu picioarele făcute ferfeniță de încălțări.
Credit foto: Bogdan Trestianu
a manole 