După două luni în care părul mi-a crescut fără milă, mi-am luat inima-n dinți şi-am plecat în căutarea unei frizerii cu prețuri decente. Asta pentru că olandezii îşi fac banii de autostrăzi, canale şi altele dintre chestiile tari all dutch din taxele pe care le percep frizeriilor. Altfel nu înțeleg cum cea mai ieftină şi necomplicată tunsoare poate să coste 15 euro. Eu mă tund “3” sau “2”, în funcție de anotimp, de vreo 14 ani, n-am cerut vreodată nici măcar gel în păr, foehn sau alte finețuri de genul ăsta, iar costul pentru o asemenea operă de artă nu a sărit niciodată de 4 sau 5 euro. Singurele excepții fiind ocaziile în care vreun frizer cu apucături de taximetrist pirat m-a păcălit să accept şi-un spălat pe cap.
Am căutat pe net: “cheapest haircuts in Amsterdam“. Rezultate complet nesatisfăcătoare. M-am gândit că niciun expat nu s-a obosit să împartă şi cu ceilalți cel mai bine păstrat secret din Amsterdam. Mi-am promis solemn că eu voi posta pe blog imediat ce-l voi localiza pe singurul frizer cu bun simț din oraş, să fie coadă la uşa cuiva care merită. Dacă Google nu ajută, te poți baza doar pe instinctul tău de vânător, aşa că m-am pus pe pedalat către cartierul arab şi, mai departe, spre Dapper Market, un bazar colorat, plin de toate nimicurile, fructe, peşte proaspăt şi prăjit, cu miros de Asia, dar populat de olandezi şi reprezentanții altor câteva zeci de popoare. Totul e mai ieftin ca la supermarketurile mari, dar după o tură de piață, rapidă şi totuşi atentă, a trebuit să mă recunosc învins. Se pare că toată lumea contribuie la sindicatul mafiot al frizerilor damezi.
Cartierul arab (pe care-l sărisem inițial, fiind sigur de reuşita directă în Dapper Market) era ultima speranță. Am legat bicicleta în fața primului salon care mi-a ieşit în cale, îmbrăcat tot în autocolant mov pe care scrie cu negru Mohammed Kapsalon. Doişpe euro cincizeci, prețul unei tunsori simple, parcă sună mai uman. Ca fapt divers, observ că un spălat pe cap aici ridică prețul cu doar 50 de cenți, nu-l dublează, aşa cum eram eu obişnuit. Păşesc înăuntru şi-mi înclin capul în direcția celor doi bărbați care tund la foc continuu. Nu le zic hair stylişti, pentru că cei doi erau fix opusul conceptului de stilist: doi arabi la vreo 40 de ani, cu burtă, tricouri negre mulate, unul dintre ei cu un zar pe degetul mijlociu, amândoi cu fețe de infractori din filmele lui Guy Ritchie. Am ştiut din start că nu o să-i las să mă ia cu briciul.
Ochesc scaunul de lângă uşă, mă aşez şi observ amuzat că sunt singurul alb din frizerie. Înaintea mea, la rând, sunt trei tați cu băieții lor, toți arabi, iar nou-veniții în salon salută cu salaam alekum şi schimbă câteva amabilități cu Mohammed şi colegul lui din dreapta. Le invidiez din nou spiritul de comunitate şi respectul reciproc şi mă amuz în tăcere la episodul din Seinfeld care se aude de la televizorul agățat deasupra mea, în afara razei vizuale. Respect, Mohammed et co, pentru alegerea Comedy Central în locul lui Habibi TV sau orice alt post de distrat cadâne. Cei trei, patru puştani oacheşi se mişcă în tăcere atunci când le vine rândul la tuns. E de ajuns o privire scurtă din partea unuia dintre tați, pentru ca juniorii să se execute. Aşteaptă liniştiți ca părul să le fie scurtat şi aranjat occidental cu gel. La televizor se termină Seinfeld şi începe Family Guy. Vizavi de mine, unul dintre puşti, aşezat în dreapta tatălui său, se foieşte încântat când aude genericul. Un zâmbet i se lărgeşte pe față când Peter începe un monolog despre rahat, copilul râde ca orice copil normal care aude un cuvânt interzis la televizor, doar medalionul de la gât, un steag afgan cu o literă arabă pictată cu auriu deasupra, rămâne solemn şi imobil.
Mi-a venit rândul să-mi ocup locul pe scaun, nimeresc pe mâinile frizerului din stânga, cel fără zar tatuat pe deget. Mă hotărăsc rapid că tot n-o să-l las să se apropie cu briciul. Îi indic cu trei degete ridicate numărul cu care vreau să fiu tuns. All over? mă întreabă, în timp ce înclină aprobator din cap. Asta ar trebui să fie specialitatea lui, cred că aşa şi-a făcut mâna, nu cu sauvage arabian style. Se interesează din ce țară sunt printr-un gâjâit pe care-l pun să-l repete de vreo trei ori ca să pot înțelege. Aaaa, Romaniaa! şi înclină iar înțelept din cap. Mă tunde cu o mână sigură, iar eu refuz politicos briciul pe care-l ascute de spatele unui pieptene de plastic. Nu se arată ofensat, mă întreabă dacă sunt mulțumit de rezultat. De fapt, chiar sunt!
Ne îndreptăm amândoi spre casa de marcat, îi întind o hârtie de 20 de euro, iar frizerul Mohammed mă roagă să îi dau 2,5 euro mărunt. Din păcate nu am, iar el îmi întinde înapoi o hârtie de 10 euro. No problem, keep!gâjâie el, iar creierul meu dă ecran albastru pentru câteva secunde. Pot să-mi dau seama de țepe, dar nu şi de opusul lor. Mi-a luat 5 minute ca să realizez că nu am fost păcălit cu 2,5 euro, ci că Mohammed mi-a dat o palmă culturală fără să vrea, iar eu am fugit către prima alimentară, mi-am luat o banană ca să schimb cei 10 euro şi i-am returnat banii omului.
a manole 