La 23 de ani

You fuckin’ Romanians are some bad fuckers!  – Anton

Reacția lui Anton a venit în urma unei scurte retrospective asupra istoriei recente a României, cu ceva insistență asupra revoluției din decembrie ’89. Englezul ăsta, Anton, era cât se poate de rock’n’rolla. N-avea mamă, n-avea tată. Jefuise un oficiu postal pe când avea vreo 17 ani si tocmai scapase după câțiva ani buni de puscărie. N-aveam povesti personale care să le bată pe ale lui. Dar episodul execuției celor doi soți Ceausescu în ziua de Crăciun l-a făcut chiar si pe Anton să exclame oarecum admirativ că noi, românii, suntem dați naibii. Asa suntem noi, i-am răspuns. Facem cele mai neasteptate chestii, ne împuscăm conducătorii în ziua de Crăciun, dacă ne supără, după aia tăiem si porcul si petrecem. Nu ne pasă, facem ce vrem.

Trebuia să plusez cu ceva în discuția cu englezoiul ăsta degrabă vărsător de sânge de angajat nevinovat al postei regale de la el de-acasă. Dar eu stiu foarte bine cine sunt românii. Un popor dezorientat, a cărui istorie e precum o târfă tristă si ieftină de pe centură, pe care orice fraier cu o conservă în buzunar poate să o tăvălească si s-o schimbe cu alta atunci când se satură. Avem o revoluție dar nu stim ce să facem cu ea. Au trecut 23 de ani de-atunci, iar amintirile sunt din ce în ce mai confuze, manipulate de fraierii cu o conserva în buzunar. Televiziunile au reusit să banalizeze imaginile acelor zile de nebunie. Înghesuite între două reportaje despre reducerile de Crăciun si ultimele pățanii ale oanei zăvoranu, execuția celor doi soți redusi de gloanțe la niste mogâldețe pitite sub căciuli de astrahan nu ne mai provoacă niciun sentiment. La fel ca si povestile de eroism ale anonimilor care au murit, în mare parte, din întâmplare, victime ale câte unui glonț rătăcit al tovarăsilor lor de luptă, înarmați în mod inoportun cu arme de calibru prea mare. Nu ne pasă, asteptăm sfârsitul lumii, e mai interesant.

Eu nu mi-aduc aminte mare lucru de atunci. Aveam 4 ani în ’89. Taicămiu era ofițer si venise acasă cu pistolul din dotare, un amărât de Carpați, nestiind nici el prea bine la ce-o să-i folosească. L-a ascuns în sifonier, între haine, prea sus pentru curiozitatea mea. Am vrut să fugim cu toții în beci, să ne ascundem de teroristii de afară. La televizor transmiteau desene animate, spre satisfacția mea, dar spre disperarea părinților care-si doreau să le explice cineva haosul de pe străzi. Pe 22 decembrie am iesit cu maicămea să le ducem portocale soldaților care păzeau primăria. De cine si de ce păzeau primăria băieții ăia îmbrăcați în kaki, înghețați de vântul rece si decorați cu arme de război, habar n-aveam si nici ei nu cred că stiau prea bine. Presupun că le era doar frig si frică si asteptau să se termine totul, ca noi toți, de altfel. Nu le păsa, nu ne păsa, doar vroiam să moară teroristii si Ceausescu.

Desenele animate de la televizor au fost întrerupte de imaginile din studiourile TVR, unde o gască de bărbați exaltați si îmbrăcați ponosit declarau victoria. Îsi fluturau degetele ținute în V prin fața camerelor si păreau că se bucură sincer. Privind acum acele imagini, chiar sunt convins de sinceritatea bucuriei lor, doar că-n ochi îmi sar mâinile care se freacă satisfăcute, nerăbdătoare să împartă noua pradă, mult mai suculentă decât cea care tocmai murea. Bărbații îmbrăcat sărăcăcios de atunci s-au scăldat pe rând în râurile de abundență democratică. Doar ei au fost cei care ne-au eliberat, cine să merite laurii victoriei?

Ultimii români curajosi au murit acum 23 de ani. Noi suntem doar umbra spălăcită a celor care au avut curajul să iasă atunci pe străzi. Fie c-a fost manipulare, fie că n-a fost, singurul adevăr adevărat este că niste oameni au găsit în ei determinarea să iasă din casă si să înfrunte TAB-urile si frigul si gloanțele si bătăile si incertitudinea. Oamenii care au murit atunci n-au fost ucisi de armele regimului defunct. Noi, urmasii acelor români curajosi, am dat lovitura de grație atunci când am uitat. Atunci când am încetat să ne mai pese. 23 de ani mai târziu suntem la fel de blamat precum au fost si generațiile care au zăcut inerte sub comunism. Linia care reprezintă curajul, pe monitorul istoriei recente a românilor, a tresărit resuscitată ultima dată în decembrie ’89. De atunci ne aflăm în comă indusă si nu ne pasă.

Lobotomizarea creierului la români se face cu dalta si ciocanul. Era mai bine pe atunci este acea afirmație care-mi poate schimba radical, într-o secundă, părerea despre un om. Cuvintele astea cinci mi se par cele mai dureroase. Pentru că asta ne caracterizează pe noi ca nație. Exact ca si târfa de pe marginea drumului, ne vindem pe 2 lei găuriți. N-avem nevoie de prea mult. Un apartament minuscul, într-un bloc cu pereți scorojiți, care pute a gunoi. Un loc de muncă, în adevăratul sens al cuvântului: un strung sau o linie de asamblare în fața căruia să ne stim rolul de roboți, de prelungire umanoidă a utilajului industrial. Un salariu care vine sigur, ca o mică atenție pentru că taci si faci si nu comentezi – “noi muncim, nu gândim!”. Mi-e greu să accept că asta e opinia celor mulți. Dar doar asa poți înțelege mai bine un popor care urăste instinctiv sau e cel putin indiferent față de lucrurile care nu reprezintă un interes imediat si palpabil. Plagiatul primului ministru nu trece prin stomac, dar câțiva lei în plus la pensie sau salariu, da. Apocalipsa mayasă a luat fața revoluției anul ăsta, românii fiind convinsi că sfârsitul va veni de undeva din afară, sub formă de meteorit, si nu prin implozie, din interior.

Brad Florescu zicea într-un articol recent că adevăratul curaj este cel de a rămâne si de a trăi în România, nu cel de a pleca aiurea prin lume. Eu cred că e vorba de resemnare. Asta văd pe fețele oamenilor care au avut curaj. Ceilalți se bucură. Vremurile apartamentului si a locului de muncă si a salariului garantat de stat pândesc după colț. De 23 de ani la putere se află tot tătucii si bunicuțele care au avut grijă de noi, ne-au învelit cu o păturică verzuie, cusută cu ață rosie, atunci când ni se făcea frig.

Pe Anton l-am lăsat să creadă că românii are not to be fucked with. Nu i-am zis că ne-am omorât conducătorii în mod ritualic, simbolic, în ziua de Crăciun, ca un avertisment pentru alții care nu s-ar supune cursului istoriei. Degetul de pe trăgaci a fost al nostru, dar creierul ne-a fost înlocuit cu altul. I-am aruncat pe cei doi la gunoi, dar ne-am băgat în pat cu alții mult mai răi, mai puțin bâlbâiți, mai smecheri, mai adaptați vremurilor noastre. Iar ei ne mângâie frumos pe cap si ne soptesc lucruri dulci la ureche, ne hipnotizeaza, iar noi alunecam mai adânc în somnul cel de moarte.