Băi nene, de ceva zile încoace am o senzație de necaz la fel de puternică precum gustul unui fistic rânced pe care-l ronțăi din neatenție. Senzația asta de năcaz (ca să zic asa, cu obidă) e legată de România. Stiu că v-ați astepta să mă apuc acum de comparații cu Olanda, că deh, am uitat de unde am plecat si privesc lucrurile cu detasarea dezertorului.
Dar nu e asta. Într-adevăr, mă plimbam între Crăciun si Revelion pe la mine prin cartier, Malu’ Rosu (Malo Rosso, pentru prieteni) din Ploiesti si constatam cu oarecare detasare lucrurile din jur. Detasare că doar nah, peste câteva zile fug iarăsi la ‘damezi si o să-mi aduc aminte, cu melancolie, doar de lucrurile bune de pe-aici. Asa, ca un rezumat, lucrurile nu s-au schimbat prea mult prin Malu’ Rosu: câinii tot nu umblă cu covrigi în coadă, dar (ăia maidanezi) par mai înfometați, speriați si schiopi. În stația lui 44 (autobuzul) un domn (estimez septuagenar) se certa cu doamna de la ziare, care l-a făcut hoț. Habar n-am de ce, dar el a împins-o atât de tare încât ea a picat destul de rău în zloata de pe jos. Surprinzător pentru toți privitorii de ocazie, domnul în vârstă, propulsat de vreo țuică cu efect întârziat, a luat-o miseleste la fugă, dar nici doamna nu s-a lasat pâgubasă, s-a ridicat uimitor de repede în picioare si a ripostat cu un bolovan mare si negru, aruncat cu o putere demnă de un sportiv profesionist, fix în piciorul bătrânului atlet de ocazie. Scena s-a terminat repede, bărbatul s-a pierdut printre blocuri, iar eu am plecat mai departe, doar ca să observ cu coada ochiului o pisică moartă, strivită artistic în poarta complexului rezidențial de lux spre care mă îndreptam.
Recunosc, m-am dezobisnuit puțin de drama animalelor fără stăpân, pentru că olandezii nu se laudă decât cu sobolani vagabonți si ceva soricei care fac curse pe sub rafturile din supermarket. Socul plimbării a fost o idee atenuat de coltucul de pâine de Comarnic (cea mai bună pâine din lume) pe care-l molfăiam absent. În rest, n-are rost să predic eu corului. Soferi nervosi, claxoane, înjurături de sfinți, că doar petrecem Crăciunul, tot tacâmul obisnuit. Băieții de la blocul de vizavi lipseau, probabil alungați de temperaturile nepotrivite consumului stradal de semințe.
Mda, Malu’ Rosu era asa cum l-am lăsat. Ceea ce e bine, nu mă înțelegeți gresit. As fi puțin dezamăgit să găsesc schimbări bruste pe-aici. Cum a fost de exemplu pe vremea panicii generale cu gripa aviară. Din cauza găinilor vecinilor nostri, strada a intrat în carantină, închisă de bărbații în halate albe. Din fericire, eu nu am fost expus, nefiind în țară, nici măcar pe acelasi continent.
Mi-e necaz de altceva. E cumva o senzație pe dos. Am constatat că mie-mi place acasă. Mă rog, constat asta de fiecare dată când plec, dar de data asta mi-a venit o senzație asa de puternică de necaz că nu stiu cum s-o fac să mă lase-n pace. Probabil e din cauză c-am realizat că nimic nu contează mai mult decât să-i ai pe-ai tăi în jur de sărbători. Orice fel de sărbători, dar mai ales cele de Crăciun. Si nimic nu se compară cu o petrecere bună alături de prieteni. Nu amici, prieteni. Adică oamenii ăia alături de care poți să te simți cu adevărat bine, fără restricții inutile, fără să conteze ce impresie ai lăsat după ce ai pierdut, în mod inevitabil, sirul paharelor.
Mi-e necaz că trebuie să plecăm fiecare într-o parte sau alta a lumii ca să ne facem un rost. Sunt invidios pe englezi, olandezi, francezi, chiar si pe italieni si pe toți cei care nu trebuie să emigreze pentru o educație mai bună sau un serviciu mai bine plătit. Mi-e necaz de fiecare dată când trebuie să-i las pe ai mei în urmă, fără să stiu dacă lucrurile o să mai fie la fel de Paste sau de Crăciun sau când mai vin acasă data viitoare.
N-as renunța niciodată la călătorit. As putea face asta în mod profesionist. Dar mi-ar plăcea să plec si să mă întorc tot aici. As prefera ca scoala aia bună, sefii care să nu-ți pună pielea pe băț pe trei lei găuriți si toate lucrurile pentru care mai fugim de-acasă să fie aici. Acasă.
Câinii nu umblă cu covrigi în coadă pe nicăieri. Ca angajat, prin definiție, esti exploatat oriunde ai munci. Doar că pe mai mulți bani. De tocit coatele pe băncile scolii, le tocesti oriunde. Doar că te alegi cu ceva după ce termini si, mai ales, cu respect si perspective. România e mai frumoasă ca Olanda, care e o mlastină amărâtă. Oamenii, în ciuda multelor lucruri care ni se pot reprosa, au sânge în vene, nu lichid de frână sau ce naiba altceva le circulă prin organism roboților de olandezi. Dar totusi România pierde la puncte. Si mi-e necaz.
a manole 