Ce nu te omoară, te face mai puternic?

Uneori, poți fi îndeajuns de stupid (asta include si incostiența sau alte forme de stupizenie) încât să ajungi în preajma marelui M, dar să supraviețuiesti ca să spui povestea.

Mie mi s-a întâmplat în Filipine. Poate că aveam scuza vârstei, poate că nu. Cert este că am ignorat toate semnele, lucru care mă face să mă gândesc la destin si întâmplări asezate înaintea noastră ca să învățăm din ele. Apropo de învățat, eu mi-am luat toate lecțiile esențiale the hard way. Poate că altfel nu mi-ar fi rămas bine întipărite în jurnalul de bord, dar, sincer, câteodată treburile astea sunt al naibii de dureroase.

Cred că as putea vinde întâmplarea asta drept scenariu de film american, de categorie B, genul de film la care toată sala murmură nuuu, nu face asta! Un grup de tineri, o insulă superbă în Pacific, motoare, ATV-uri, adrenalină, noapte, junglă. Un final asteptat, previzibil de la primele scene.

Probabil că locuitorii sătucului adormit pe care l-am trezit în goana noastră ascendentă, spre cascada din cel mai înalt punct al insulei, si-au scuipat în sân si ne-au calificat drept loka-loka. Sapte diavoli albi, călare pe ATV-uri si motoare, alergând de parcă n-ar fi existat si ziua de mâine.

Nu stiu dacă ați mers vreodată pe o insulă care are un punct înalt si o sosea întortocheată pe care-o poți urma până în vârf. Virajele sunt strimte, autobuzele locale urcă si coboară cu un vâjâit care seamănă cu zburătoarele de pe Death Star, ai junglă deasupra si apă dedesubt. Peisajul e de o frumusețe rară. Există locuri care-ți deschid o panoramă amețitoare, o mare verde de palmieri se contopeste cu albastrul străveziu al oceanului, mirosul încins al motoarelor te face să te simți ca un explorator modern, iar praful pe care-l porți după tine, în ochi si-n gură si-n buzunare, e doar dovada aventurii în care te scalzi. Jungla se trezeste la viață pe măsură ce se apropie seara. Iar la Tropice ziua se termină la ora 6 după-amiaza, ceea ce înseamnă că doar cel care se trezeste devreme ajunge departe.

Noi nu ne-am trezit devreme. Sau poate că am admirat prea mult panorama, nu mai stiu. Cert e că am ajuns la destinația finală pe la crepuscul. Asta în ciuda cursei nebune pe care-am făcut-o până acolo, coloană de maniaci motorizați, fără căsti de protecție, pentru că, nu-i asa, cine are nevoie de protecție atunci când e apărat de propriul ego indestructibil?

Am făcut poze cu cascada. Care cascadă nu era nici Urlătoarea de la Busteni, dar nici Niagara, dacă judecăm după debit. Era doar un motiv pentru care să alergi pe două (sau patru) roți până acolo si înapoi la punctul de plecare. Cum afară s-a făcut noapte de tot, până când am terminat cu pozele, râsetele, scuturatul de praf si restul activităților de recreere, ne-a lovit brusc responsabilitatea. Ne-am încolonat, cu mine drept fruntas. Nu de alta, dar eu eram singurul care poseda un vehicul dotat cu far (funcțional). Asa cum probabil vă puteți imagina, singura lumină nocturnă în junglă, pe o insulă mai mult nelocuită, decât locuită, o reprezintă luna. Astrul nopții era la post, dar nu avea chef să arunce prea multe raze spre noi în acea noapte.

S-a legat ad-hoc un legământ: nimeni nu va iesi din coloană si vom merge încet, date fiind condițiile de drum, fără acte de bravadă, fără liniuțe inutile. E greu să te pui între un băiat si accelerația lui. Iar mersul cu 20 de kilometri pe oră este overrated. Probabil că au trecut doar 10 minute până când unul dintre ATV-urile din spate a rupt rândurile si mi-a luat-o în față, lucru pe care n-aveam cum să-l las să se întâmple. Challenge accepted, mi-am spus, si am întors mânerul de accelerație aproape la maxim. Ne-am mai potolit de-abia după ce ATV-ul, cu tot cu doi prieteni pe el, s-a oprit pe buza unui hău plin de verdeață.

Noaptea e superbă în junglă. O întreagă simfonie de sunete, pe care nu ai cu ce să le asociezi, se trezeste la viață. Pentru câteva minute, atât cât dura ca ceilalți să mă ajungă din urmă, opream motorul si stingeam farul. Mă simțeam ca Robinson Crusoe, Ewan McGregor si Jack Kerouac, toți la un loc, contopiți într-o singură persoană, sub lumina albă a lunii, înecat în oceanul verde si calm, deranjat doar de zgomotele stranii si neîntrerupte.

Pauza n-a durat mult. M-am trezit implicat într-o nouă cursă nebună pe soseaua care respira fierbinte, după ziua care de-abia se terminase. Îmi aduc bine aminte senzația arzătoare a adrenalinei care fuge prin vene, mai repede decât motorul, adrenalina care-ți ia frica, de parcă ea esti tu si ea strânge din ce în ce mai puternic accelerația, până când copacii de pe marginea drumului dispar si parcă intri într-un tunel întunecat, în care tot ce contează e vântul rece care-ți face ochii să lăcrimeze.

Si apoi a urmat o bufnitură puternică. O mână puternică parcă m-a luat din sa si m-a aruncat spre asfalt, cu fața înainte. Vedeam totul în slow motion. Max Payne. Cioburile erau peste tot, în aer, bucăți de plastic si de sticlă care dansau într-un balet nebun, acompaniat de scrâsnetul fiarelor si huruitul motorului. Intrasem cu viteză mult prea mare într-un fel de U pe care-l făcea soseaua. Din nefericire, U-ul respectiv avea în mijloc o frumusețe de groapă adâncă si lată în care m-am înfipt mai ceva ca o săgeată de darts aruncată de mâna unui campion la haltere. Ne-am întins pe jos unul lângă altul, frățeste, eu si motorul. Linistea a acoperit iar totul, mai puternică decât înainte, pentru a fi din nou tulburată de zgomotul brutal al ATV-urilor care veneau cu viteză din urmă.

Evident, soferul primului ATV n-a avut nicio sansă să mă vadă. Adâncitura soselei mă ascundea prea bine. Eu, în schimb, l-am văzut. Privit de jos, părea foarte mare. O măgăoaie imensă de metal care venea spre mine din întuneric. N-am apucat decât să înjur si să las capul în jos. În secunda doi am simțit cum eu si tovarăsul meu cu două roți devenim rampă de lansare pentru bestia huruitoare. Sasiul de fier neiertător m-a ratat la mustață, doar roțile din dreapta m-au traversat precum o sosea, iar ATV-ul cu cei doi pasageri ai lui a executat o întoarcere artistică prin aer si a aterizat într-o colibă de pe marginea drumului.

M-am ridicat în secunda doi, înjurând de mama focului. Nu de alta, dar nu-mi venea să cred că am putut să fiu atât de neatent. Si mai ales pentru că, panicat fiind de impactul iminent, pusesem frână pe față, lucru care mi-a pecetluit soarta. Lumea se strânsese în jur ca la urs. Accidentul se petrecuse în acea parte a drumului care străbate satul de colibe prăfuite, iar localnicii mici si negri se uitau cu ochi mari la gasca de albi aruncați care încotro pe ulița lor pe care nu se întâmpla de obicei nimic.

Din fericire, nimeni nu si-a rupt nimic. Mai putin motorul si egoul meu si ATV-ul care executase superbul triplu-surub mai devreme si de pe care atârnau bucăți de plastic si metal. Nimeni nu si-a rupt nimic, dar eram toți zgâriați din cap până-n picioare, iar eu fugeam în cerc, ca o găină fără cap, cu păcătoasa de adrenalină care-mi părăsea corpul în zgomot de fanfară. Localnicii au sărit cu ce-au avut: spirt, o vorbă bună, bandaje. Cred că am ajuns subiect de stirile de la ora 5, varianta Puerto Gallera. Măcar le-am dat subiect de discuție unor filipinezi care, în mod obisnuit, nu prea aveau parte de entertainment.

N-o s-o mai lungesc cu explicațiile pe care le-am avut de dat proprietarilor vehiculelor distruse în mica noastră aventură. Din fericire, toate pagubele (nu puține) au costat cât două stergătoare si un far la masina mea de acasă. La întoarcerea spre casă arătam ca-n videoclipul Scar Tissue de la Red Hot Chilli Peppers, doar că n-aveam un muscle car american, ci o dubă Hyundai si, spre deosebire de Flea si ai lui, eram loviți pe bune. Eram fericiți că am scăpat întregi, dar obosiți si plini de răni. Linistea nu ne-a fost tulburată decât de o frână bruscă a soferiței noastre care uitase că masina în care ne aflam are cutie automată si intenționase să apese ambreiajul la peste 140 de kilometri pe oră. Am scăpat si de data asta, dar am împroscat noaptea densă cu un potop de înjurături binevenite, de altfel.

Pe mine, experiența asta m-a schimbat. A fost un moment de turnură, o piatră de hotar. Până atunci mă aruncam cu capul înainte (la propriu) în orice situație cu potențial de amuzament. Dar momentul în care am devenit rampă de lansare pentru un ATV furios m-a făcut să-mi dau seama că da, chiar si eu pot s-o pățesc, iar marele M asteaptă mereu după colț, la doar o stupizenie distanță. De atunci, vorba aia, suflu si în iaurt, dar as minți dac-as spune că a fost ultima dată când am ajuns atât de aproape de luminița de la capătul tunelului, dintr-o prostie. Întâmplarea asta, însă, mă urmăreste în mod obsesiv si m-a făcut să-mi fie frică de lucruri precum mersul cu avionul, de exemplu, ceea ce devine, uneori, foarte obositor. Si atunci, mă întreb dacă, într-adevăr, ceea ce nu ne omoară, ne face mai puternici? E just că frica e necesară pentru a contrabalansa propria dispoziție de a intra în belele, deci ceea ce nu te omoară te face mai puternic în raport cu vicisitudinile si pericolele vieții. Dar, pe de altă parte, frica poate înlocui rațiunea, deci ceea ce nu te omoară te poate face să-ți petreci tot restul vieții ascuns sub pat, asteptând drobul de sare să-ți curme existența. Cel mai adevărat este că ceea ce nu te omoară te face mai om si te lasă cu povesti interesante.