Home

Australianul numărul 1

“De unde sunteți?” ne-a întrebat bărbatul care si-a făcut loc cu greu printre zecile de mâini, picioare, găini si geamantane cu nimicuri, împrăstiate peste tot în jur.

“Europa” am bălmăjit plictisit. “Si tu?” am continuat cu un interes mimat în silă.

“Australia” mi-a răspuns personajul grobian din fața mea, rânjind mândru.

No shit, m-am gândit, dar nu am dat glas priceperii mele de a recunoaste un concetățean de-al lui Crocodile Dundee. N-aveam un chef deosebit de conversație de complezență, dar amicul de ocazie era chiar la masa de lângă noi, alături de o filipineză care ne zâmbea tâmp. Toți eram înghesuiți într-o sală mică de asteptare, în portul mare din Cebu, al doilea oras ca mărime din Filipine. Vaporul pe care trebuia să ne îmbarcăm cu toții (si aici mă refer la toți patru, eu si Diana, australianul si filipineza, plus vreo câteva sute de localnici ciripitori si agitați, cu tone de calabalâc după ei), întârzia din cauza unui taifun. Care taifun era, bineînțeles, cel mai mare din ultimii 10 ani. Asa sunt toate furtunile periculoase. Fiecare are un nume propriu, fiecare e mai puternică decât cealaltă, iar oamenii le stiu de frică, după reputație.

Asteptam deja de patru ore. Atunci când am cumpărat biletele pentru vaporul care trebuia să ne ducă din Cebu în Manila în “doar” 24 de ore (călătoria cu avionul durează o oră, dar noi am văzut potențialul unei croaziere prin Marea Chinei de Sud, combinat cu nevoia practică de a ne reloca), nu ne asteptam la servicii de lux si piscină la bord, dar nici să petrecem atât de multe ore lungi si lipicioase în căldura umedă din sala de asteptare, printre sute de oameni încărcați de bagaje dosite în sacose de rafie. Printre bagaje erau înghesuiți cocosi de luptă, cea mai de preț avuție a unui filipinez de rând, care cântau si se înfoiau nervosi si țanțosi în custile lor de sârmă.

“De unde din Europa?” continuă noul nostru amic de ocazie. Îl studiez din cap până-n picioare, asa cum stă prăbusit si semi-beat, ca orice australian care se respectă: un maiou alb gălbui, murdar, păr blond, murdar, probabil are vreo 45 de ani, probabil a ajuns aici de vreo 20 de ani si n-a mai plecat. E mic de înălțime si are bocanci în picioare si seamană cu un spiridus iesit la pensie, cu urme adânci de oboseală sculptate pe întreaga față.

După ce rostesc cuvântul magic, “Rumeinia”, urmează o discuție despre noi si țara noastră, apoi ne întoarcem la el, australianul. Asa cum credeam, era prin zonă de mulți ani. Avea o familie acasă, despre care ne-a povestit în amănunt. Trăiau in the australian bush (zona sălbatică a continentului sălbatic), vânau, făceau excursii prin Tasmania. Parcă vorbeam cu Steve Irwin, îmblânzitorul de crocodili. După care a ajuns în Filipine, în sudul arhipelagului (zona dubioasă, în care operează teroristii MILF (moro-islamic-liberation-front) si nu a mai plecat. Îl băgaseră la răcoare pentru câteva zile, după ce încercase ceva contrabandă cu niste scoici rare, pe care le cumpărase din piața publică, dar pe care n-avea voie nici măcar să le dețină. S-a supărat pe autoritățile locale si regulile lor stupide, a pescuit-o pe tânăra alături de care se afla la momentul conversației noastre si s-a decis să plece la capitală, măcar pentru câteva zile, departe de lumea necivilazată. În timp ce vorbea a gâlgâit vreo patru sau cinci beri, iar trăncăneala lui de bețivan părea să nu se mai termine niciodată. În contrast, partenera lui de drum nu-si deranja zâmbetul zugrăvit pe față cu nicio vorbă si nici nu părea să înțeleagă ce trăncăneam noi acolo. Oare ăsta să fie diavolul tasmanian despre care auzisem atâtea lucruri?

Barca

Am fost salvați de clopoțel. Barca (îi zic barcă, dar era ditamai ferry boat-ul de o mie de persoane, plus multe mii de tone de încărcătură) ajunsese în port si puteam să ne îmbarcăm. L-am lăsat pe australianul numărul 1 încă vorbind si ne-am croit drum prin furnicarul uman care se pusese în miscare către măruntaiele ambarcațiunii.

Cei mai mulți dintre pasageri călătoreau în dormitoarele comune care ocupau majoritatea spațiului disponibil. Înăuntrul lor se anunța un festival de mirosuri alese, complimentat de căldura sufocantă si grea, plus gălăgia asigurată de cocosii doritori de scandal si de stăpânii lor cărora le place vorba si karaokeul. Ne-am felicitat pentru alegerea unei cabine separate de acest haos puturos si obositor. Prețul era, oricum, echivalentul unui bilet de intercity, dus întors, de la Bucuresti la Sinaia, la clasa a doua. Am păsit grăbiți pe holul care ne ducea de la recepție spre camera noastră.

Un bec chior, care arunca o lumină gălbuie, parcă de avarie, ne-a arătat usa de placaj în spatele căreia urma să ne petrecem următoarele 24 de ore. Camera nu era cine stie ce. Semăna cu orice cameră de motel pe care-l întâlnesti pe orice drum județean din România, dar măcar era curată si era departe de gălăgie, lucru necesar pentru călătoria romantică pe care-o plănuisem. Plecarea era iminentă, asa că ne-am împrăstiat câteva lucruri pe rafturile prea goale si ne-am decis să tragem un pui de somn rapid, neavând pe nimeni pe țărm către care să fluturăm batista.

Când am făcut ochi, afară era deja întuneric. Încă mahmur de somn, mi-am făcut socoteala că trebuie să fi ajuns deja destul de departe. Taifunul care era asteptat cu atâta groază ar fi trebuit să ne iasă în cale la un moment dat, dar nu simțeam nimic altceva decât legănatul plăcut al valurilor obisnuite, în niciun caz talazurile apocaliptice ale unei furtuni. După care m-am uitat pe geam. Eram încă în port. N-aveam cum să mă însel, din păcate. Luminițele care sclipeau nonsalant erau în mod clar la doar câțiva metri distanță de noi.

Ne-am trezit amândoi de-a binelea si am plecat să cerem socoteală la recepție, cu ochii injectați si nervii pusi pe bigudiuri. Se pare că faima taifunului iminent recomanda ca barca să mai bată câteva ore pasul pe loc, iar căpitanul veghea asupra siguranței noastre. M-am gândit că dacă si filipinezii sunt precauți, atunci furtuna asta trebuie să fie dată naibii. Filipinezii sunt o nație kamikaze, nu se gândesc de două ori înainte de a-si pune propria piele pe băț. Am fost îndrumați spre restaurant, ca să mai ardem niste timpi morți.

Australianul numărul 2

Poate că voi ați mai fost în croaziere si vă imaginați acum un vapor alb, genul care străbate mările Europei, la bordul căruia există cazinouri si restaurante fusion si spații de joacă pentru copii si saună si sală de fitness si cinematograf. La bordul vaporului nostru nu existau niciunele dintre cele enumerate mai sus, doar un singur restaurant, căruia i-am păsit pragul sovăitori. Nu aspectul lui de bodegă de pe marginea drumului ne-a dat înapoi si nici mirosul pătrunzător de oțet si alte arome preferate de filipinezi în mâncare nu ne-a făcut să strâmbăm din nas, la propriu.

La prima masă, chiar lângă intrare, hohotea si vorbea tare australianul numărul 1, amicul nostru decrepit din port, gremlinul iesit la pensie. Era însoțit de două persoane pe care nu le văzusem până atunci. Un lungan alb ca brânza, blond spălăcit, îmbrăcat ca un turist (sexual): pantaloni bej până la genunchi, o pălărie imprimată cu flori si o față de belgian pe care l-ai lua la picioare dacă s-ar apropia la mai puțin 100 de metri de o scoală. Era australian, asa cum am aflat după ce mi-a scuturat puternic mâna, dar locuia în partea civilizată a continentului, nu în tufisuri, precum concetățeanul lui pe care-l cunoscusem în sala de asteptare. Fără un chef deosebit, ne-am alăturat grupului multi-cultural. Australianul numărul doi era si el însoțit de o filipineză, cât se poate de diferită de însoțitoarea australianului numărul 1, nu numai datorită vârstei (arăta ca o mătusă simpatică), dar si pentru că vorbea si s-a apucat rapid să ne spună povestea cuplului lor. Se cunoscuseră pe net, el era proaspăt divorțat si plănuiau să se căsătorească curând, în Australia, dar erau plini de respect în fața mostenirii ei filipineze, asa că venise aici ca să cunoască poporul care i-a dat o nevastă pe care o iubea atât de mult. Si ca să ne dovedească pasiunea arzătoare care-i unea, cei doi se giugiuleau ca doi adolescenți în călduri, doar că erau departe de a mai fi la vârsta la care o partidă de wrestling între două limbi ar putea fi altceva decât dezgustător.

După propriile declarații, susținute cu tărie de viitoarea soție iubăreață, australianul numărul 2 era un membru respectabil al comunității. Era genul de inginer sau funcționar cu diplomat, care-si asortează sosete negre la sandale maro si-si trânteste o pălărie colorată pe cap atunci când pleacă în concediu, plus o borsetă cu toate lucrurile de valoare în jurul burții. El vorbea sobru si pedant, cumva cu nasul pe sus, iar ea ne explica planurile lor de viitor într-o engleză excelentă, probabil exersată mult timp pe chat. Prietena australianului numărul 1 se producea pe scena întunecată a restaurantului, unde era instalată o masină de karaoke, de la care veneau unde de lumină albastră si verde, în funcție de desenele animate care însoțeau melodiile oldies but goldies.

Draga de ea, lălăia îndeajuns de tare încât să sperie taifunul care nu mai venea si m-am bucurat să aflu că nu e mută, doar că nu vorbeste engleză. Măcar putea să cânte în engleză, iar cu prietenul ei tasmanian se înțelegea prin semne, el trimițăndu-i bezele de la distanță, ea zâmbind si atacând acutele piesei care se derula pe ecran. Australianul numărul 1 o privea gales si o susținea cu aplauze si strigăte. Era beat si scuipa când vorbea si gesticula de parcă era pe baterii. Se bucura cu voce tare de compania unui compatriot, dar si de prezența unor străini care stiau cine e Chopper Reid, dar si alte detalii picante din istoria țării lor, prilej de chiote si bătăi pe spate. Australianul numărul 2 îl privea mai degrabă jenat si încerca să ne explice că nu ăsta e felul în care se manifestă toți australienii, cel puțin nu el, nu un om civilizat care are ceva în cap si care nu e un alcoolic patetic uitat de dumnezeu stie când prin Asia de Sud Est si desoperit de noi acum, precum un artefact fără valoare.

Eu am râs si i-am spus că bețivanii sunt amuzanți până la un punct de la care devin obositori si că ar trebui să ne matolim cu toții, că oricum n-avem altceva de făcut până la noi comenzi, iar asteptarea e mai usoară atunci când esti abțiguit. “Am fost la dezalcoolizare si acum l-am descoperit pe Dumnezeu” mi-a dat replica australianul numărul 2, supărat de parcă ar fi trebuit să-i cunosc suferința, dar dădeam dovadă de ignoranță. Rotea nervos paharul pe care-l strângea în mână, iar ochii i se contractau nervos, lucru care m-a făcut să-mi imaginez un scenariu în care el era un fost angajat al postei si după o carieră de 40 de ani o luase razna si îsi căsăpise colegii, după care fugise în Filipine. În acelasi timp evaluam un eventual scandal între cei doi australieni si ce ar fi însemnat asta pentru noi. Erau destul de bătrâni încât să nu-si provoace prea mult rău unul altuia (desi unul era diavol tasmanian, iar pe celălalt îl suspectam de multiple crime la locul de muncă), iar barca continua să se bălăcească la mal, neavând undă verde să înfrunte largul mării. Am propus un nou rând de bere, întru consolidarea relațiilor dintre noi si țările pe care le reprezentam.

Beția

Mâncarea de la restaurant nu era deloc îmbietoare. Ceva tocăniță specific filipineză, în care nu stii niciodată ce fel de carne s-a zbătut înainte de a muri de inimă rea, cu consistența, mirosul si aspectul diariei (porecla mea pentru ea este chiar “tocăniță de caca”). Orez simplu. Fructe. N-am mâncat, asa că ne-am îmbătat destul de repede, chiar dacă berea locală e doar un fel de suc răcoritor, o pisoarcă fără prea mult alcool. Australianul numărul 2 se ținea departe de troscăneală. Noi, ceilalți, pălăvrăgeam tâmpenii cu voce tare. Barca nu se miscase nici măcar un centimetru marin, în tot acest timp. La un moment dat, după ce s-a contrazis toată seara cu bețivanul blond, australianul numărul 2 s-a decis să facă pace, doar erau compatrioți, si ne-a invitat să degustăm o băutură, producție proprie, pe care o ținea la el în cameră, închisă cu cheia. L-am însoțit cu toții până acolo, dar eu am refuzat politicos să încerc conținutul verde fosforescent al sticlei de plastic pe care încerca să mi-o bage sub nas.

Australianul numărul 1 n-a avut nicio problemă să bea din plutoniul acela, iar la scurt timp, după ce poțiunea si-a făcut efectul, cei doi au devenit cei mai buni prieteni si au început să depene povesti cu un accent pe care mi-era tot mai greu să-l înțeleg. Barca era în continuare în port, dar cui îi mai păsa. Am iesit pe punte, pentru niste aer curat si o țigară. Australianul numărul 2 se împachetase bine, în ciuda faptului că se declarase absolvit de patima alcoolului. Sau poate că posirca verzuie pe care o sorbea din sticla de cola nu era pe bază de alcool, cine stie. Aerul nopții era sufocant, ca o plapumă groasă, lipită cu scotch pe fețele noastre, sufocându-ne ca o mască de gaze înfundată. Coerența australianului 2 se ducea pe măsură ce gâlgâia lichidul care semăna cu TEC-ul chimic al copilăriei noastre si-mi povestea despre cum l-a primit pe Dumnezeu în viața lui, câte lucruri rele a făcut înainte, vreo două sau trei remarce despre țâțe, în general, apoi despre lipsa de sutiene din garderoba filipinezelor si cât de multă bucurie îi provoacă acest obicei. Am răsuflat usurat când am aflat că nu-i plac copiii si că nu umblă cu buzunarul burdusit de bomboane, asa cum îl bănuiam iniția.. Australianul numărul 1 se întorsese înăuntru si zăcea lesinat pe o masă din restaurant, în timp ce filipineza lui cea sleampătă fredona un cântecel stupid pe scena soioasă.

Barca, din nou

După ce ne-am decis să declarăm jocurile închise pentru acea seară, în drum spre cabină, ne-am oprit la recepție ca să aflăm că vom porni la drum în curând, cel puțin asa a promis căpitanul. Am adormit imediat ce am pus capul pe perne proaspăt apretată, învăluit în aburii alcoolului si m-am trezit brusc, câteva ore mai târziu, cu o rază de soare care-mi sfredelea enervant un ochi. Primul gând a fost să mă uit pe geam, sperând că, în sfârsit, suntem în larg. Apă în dreapta, apă în stânga, apă în toate direcțiile în care puteam privi din pat, în timp ce-mi roteam capul care mă dorea îngrozitor. În sfârsit, mi-am spus, am plecat! Cu doar o secundă înainte să declar victoria cu voce tare, m-am ridicat în capul oaselor si am privit pe fereastră, înspre direcția în care ar fi trebuit să fie țărmul. Iar țărmul chiar era acolo, la doar câteva sute de metri distanță. Probabil că barca se miscase cât să poată căpitanul să se usureze în voie, de pe punte, într-un acces de plictiseală sau poate doar adormise vreun matelot cu capul pe mansa de control. Oricum ar fi, am decis, ăstia îsi bat joc de noi!

Cu pumnii strânsi am luat-o la trap spre receptie, decis să-mi vărs nervii pe orice însoțitor de bord care-mi va zâmbi amabil si va încerca să-mi servească iar scuze. Se pare că nu eram singurul care vroia să facă asta, judecând după mulțimea strânsă în hol, fără furci si topoare, dar cu nervii întinsi la maxim. Mi-am făcut loc printre ei si i-am cerut socoteală recepționerei care, asa cum bănuisem, îsi lățise un zâmbet frumos si asiatic pe toată fața. De ce nu am plecat încă? am întrebat neimpresionat de tentativa de a mă calma printr-o grimasă. Trebuie să ajungem undeva, nu putem să ne petrecem toată săptămâna în croaziera asta ratată, înecată la mal. Nici măcar nu e malul care trebuie!

Taifunul, nenorocitul, era mai puternic decât se estimase inițial si era fix în mijlocul rutei pe care trebuia să o urmăm noi, în drumul spre Manila. Vociferarea mi-a fost întreruptă de un alt australian (care nu ocupă un rol atât de important în povestea noastră încât să fie numit australianul numărul 3) care mi-a aruncat un mate, calm down, eiii? si mi-a explicat că anul trecut un ferry identic cu cel pe care ne aflam îmbarcați se scufundase fix în aceleasi condiții, cu tot cu 800 dintre cei 1000 de pasageri aflați la bord. Serios? Am plecat cu coada între picioare, brusc speriat de perspectiva de a înota prin apele pline de rechini sau de a mă duce la fund alături de australieni, cocosi, filipinezi si masina de karaoke.

Atunci când s-a anunțat prin megafoanele vaporului că putem coborî, dacă dorim, n-am mai stat pe gânduri. Cu două geamantane imense, unul în fiecare mână, am descins pe o scară imensă de metal, abruptă ca un vârf de munte, urmat de Diana cu restul calabalâcului. Am uitat de amicii nostri australieni, pe care i-am zărit cu coada ochiului în timp ce abandonam miseleste hotelul plutitor pe care petrecusem 24 de ore si care se miscase înainte si înapoi prin port, precum un câine prins în lanț, fără să ne ducă la destinație.

Croaziera s-a terminat într-un haos mai mare ca la plecare. Eram obosiți si nemâncați, mahmuri si nu avansasem nici măcar un metru în direcția destinației noastre. Am organizat o celulă de criză ad-hoc si am decis să luăm calea aerului, alături de o bună parte dintre pasagerii pe care-i văzusem fugind precum sobolanii de pe corabia care nu se scufunda, dar nici nu înainta. O lună mai târziu, un ferry boat identic cu al nostru s-a scufundat în timpul unui taifun netrebnic, luând cu el majoritatea pasagerilor care n-au avut noroc de un căpitan prevăzător, care să-i țină în port, să calce apa alături de australieni, cocosi de luptă, filipinezi si masinile lor de karaoke.

~ ~ Fin ~ ~

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s