Berlinul e genul de oras pe care-l iubesti de la prima întâlnire. Nu doar pentru că, prin asociere, Bucurestiul devine micul Berlin, fiind prea puțin rafinat ca să semene îndeajuns de mult cu Parisul. Si nici pentru că e cel mai hipsteresc loc de pe Planetă la momentul scrierii acestui articol. Desi contează si lucrurile astea. Berlinul e purgatoriul culenilor, artistilor si prăjiților, dar si un loc excelent în care să adulmeci istoria recentă si nebună a Europei. Pe străzile Berlinului au loc si Angela Merkel si ultimul punkist nespălat, si săli de păcănele lângă galerii de artă, si cluburi de swingeri lângă catedrale, si rămăsițele Zidului lângă poarta Brandenberg. Parcă cineva a luat toate ingredientele urbane si sociale pe care le-a găsit pe bătrânul continent, le-a băgat în blender si apoi le-a aruncat precum zarurile pe masa de joc. Dacă ai mai văzut cel puțin un alt oras din Germania, îți dai seama cât de puțin reprezintă capitala restul țării. Berlinul e ca un apendic pe care organismul nemțesc pur sânge îl respinge instinctiv. E murdar, miroase, dar el al naibii de distractiv.
În minte îmi cânta Wind of Change atunci când m-am apropiat prima dată de Zid. Mă rog, de bucata solitară rămasă în picioare precum o excrescență bizară de beton scăpată de ciocanul doctorului chirurg. De sus, din metroul de suprafață, Zidul nu părea deloc impresionant. De aproape, e sufocant. Pare incredibil cum mintea umană poate născoci o soluție atât de rudimentară si costisitoare pentru a ține oamenii departe unii de alții. Dar nu e ca si cum sovieticii ar fi fost cunoscuți pentru subtilitatea lor sau grija pentru resurse. Drept dovadă si turnul televiziunii din Alexander Platz. Rusii stiau una si bună: mai mare e mai bine, cel mai mare e cel mai bine. Tragem un zid lung de 150 de kilometri de-a lungul Berlinului si ridicăm un turn în spatele lui din care să-i spionăm pe vecinii imperialisti. Davai! Ciudat cum tocmai nemții, nația hulită pentru pasiunea de a construi lagăre, a ajuns ea însăsi închisă într-un țarc de beton de 3 metri înălțime.
East Side Gallery e cea mai tare colecție de artă stradală pe care am văzut-o. Bucata lungă, încă erectă, de Zid e plină de desene vechi, acoperite de urme ale omului nou. Trabantul care sparge Zidul e aproape ascuns sub câteva însemnări naive din seria “Carlo was here” sau “나는 당신을 사랑합니다, baby” (da, si coreeni au obiceiul prost de a scrie pe pereți). Câțiva turisti fac regii în fața desenului care-i înfățisează pe Erich Honecker si Leonid Brezhnev angajați într-un sărut pasional. Un gift shop care vinde bucățele (fake, vă zic eu) de Zid si te îmbie la poze cu o trascaletă de mitralieră veche si ruginită, întrerupe sirul de picturi celebre. E greu să faci abstracție de toate dovezile de libertate din jur si să încerci să-ți imaginezi pentru o clipă ce simțeau oamenii care trăiau în umbra marelui URSS, la poalele Zidului, amusinând Vestul colorat si parfumat de la doar câțiva zeci de metri distanță, atât de aproape, dar, totusi, atât de departe. Mă uit de jos în sus la bucla de beton din vârful plăcii perfect drepte de Zid. Da, probabil că era al naibii de frustrant, dar măcar toată încordarea asta s-a transformat într-o artă a străzii furioasă si frumoasă. Plecăm mai departe spre stația de S-Bahn, prin zloata murdară, în timp ce privim un alt graffiti imens, întins pe blocul de vizavi de Galerie. Usile metroului se închid în spatele nostru cu sunetul pe care Paul Kalkbrenner îl înregistra cu telefonul în Berlin Calling, pentru a-l transforma într-o melodie. Revenim în Vest. PS: grăbiți-vă să vedeți East Side Gallery, pentru că rechinii imobiliari vor să ducă la bun sfârsit ceea ce revoluționarii din ’89 si ciocanele lor n-au reusit: ultimele bucăți de Zid stau în calea unor viitoare locuințe de lux. deci primele vor dispare. Ironic, nu?
N-am venit la Berlin pentru poarta Brandenburg. Desi trecem si pe-acolo pentru două poze, semnăm o petiție pentru interzicerea traficului de arme si ne uităm la doi fanfaroni îmbrăcați în uniformă sovietică. Le încadrează frumos pe turiste si le cer bani pentru fotografiile “autentice”, cam aceeasi procedură existentă si la Check Point Charlie, doar că acolo poți obține si un pasaport fals si o stampilă de trecere în Vest, pe doar câțiva euro, nu sute de mărci ca în Epoca de Aur. Călătoria noastră conspirativă continuă spre locul în care ex-fuhrerul Adolf îsi avea bârlogul, până la sosirea victorioasă a armatei Rosii. Infamul bunker nu mai există, doar o placă de carton cu câteva rânduri scrise trădează parcarea anonimă dintre blocuri ca fiind unul dintre cele mai fierbinți locuri de pe Pământ acum aproape 70 de ani. Vizavi se întinde un memorial imens al Holocaustului, alcătuit din monoliți de marmură, care parcă exclamă in your face, Hitler!
Avem noroc cu prietenii nostri care stiu locurile. Altfel, e bine să-ți găsesti un ghid care să te ducă de colo-colo, dată fiind mărimea orasului si oferta variată de lucruri de văzut si de făcut. Un ghid “neoficial” costă cam 10 euro, se găseste pe net si te plimbă câteva ore bune, cât să dai pe dinafară de cultură si istorie locală. O altă variantă este Trabi-safari, adică o tură la bordul faimoasei masinuțe de carton, pe care o conduci singur, coordonat de un ghid care-ți vorbeste prin radioul de la bord. Costă aproape cât masina în sine, dacă stii pe cine trebuie în România, adică vreo 25 de euro (pe oră). Dacă ți se face foame, currywurstul local sau kebabul importat, dar naturalizat, se găsesc la orice colț de stradă. Din nou, salut comunitatea turcă din marile orase europene pentru plusul de condimente pe care-l aduce vieții noastre citadine. Asta nu înseamnă că indonezienii, vietnamezii sau chinezii nu au tras tare pe partea lor si n-ai unde să te delectezi cu un noodle bine fiert. Mi-aduc aminte de restaurantul de vizavi de East Side Gallery la al cărui intrare scria mare si îmbietor We love you long time!.
Kreuzberg e cartierul în care vrei să mergi dacă esti yolo. Noi am ajuns prin Cafe Luzia, un loc cu muzică bună, prea multă lume (deh, era vineri seara), bere decentă ca preț si ofertă. Pe-afară găsesti mâncare toată noaptea, alcool ieftin la magazinele non stop, tot ce trebuie pentru distracție. Dacă de-abia te-ai trezit si vrei să bei o cafea bună (dar si Facebook ready, atât de bine arată) dă o tură pe la Kaffee Mitte si bagă si-o felie de tort (toate sunt bune, cere cu încredere!). Pe lângă cafenea găsesti si-un magazin Urban Outfiters, ca să tai si cumpărăturile de pe listă.
Si asa ajungem la cluburi. Dacă Parisul e faimos pentru croissante si turnul Eiffel, Londra pentru fish & chips si turnul Londrei, atunci Berlinul e faimos pentru cârnați (vânduți de niste băieți, din tarabe ambulante pe care le poartă atârnate de ei, la orice oră din zi si din noapte) si cluburi. Da, si Berlinul are un Turn, dar înțelegeți unde bat. Dacă nu înțelegeți, explicația sună cam asa: Berlinul e capitala mondială a muzicii techno. Asta nu înseamnă că numai techno se ascultă în toate cluburile, doar că nemții sunt atât de furiosi încât au transformat panzerele în sunete pe ritmul cărora bubuie pereții clădirilor în care se ascund mega faimoasele lor cluburi. Cel mai cunoscut stabiliment de acest gen din Berlin este Berghain, despre care v-am povestit pe larg aici. Pentru o experiență autentică, alături de localnici, încercați Wilde Renate. Pe listă mai puteți include Watergate sau orice altă grotă din care iese fum (în Berlin încă se fumează prin baruri si cluburi), bubuie ceva muzică agitată si ies oameni pe trei cărări. Dacă oamenii care ies pe trei cărări sunt îmbrăcați în piele sau dezbrăcați la piele e posibil ca din clubul respectiv să plecați cu niste amintiri autentice, dar confuze pentru mai târziu.
Asadar, de ce iubim Berlinul? Pentru cluburi, restaurante, shaormerii, lume pestriță, artă? Dacă toate orasele Europei ar face o gască, atunci Berlinul ar fi tipul ăla care are mereu glumele la el, cel care râde de Amsterdam că e prețios, de Paris că e cu nasul pe sus, de Londra că are un băț înfipt în fund, de Barcelona că vorbeste prea mult si de Roma că o arde libidinos. Berlinul a trecut prin prea multe ca să se mai ascundă după deget si tocmai asta nu cere de la cei care-i trec pragul.
Poze (credit foto – Diana Necula):
a manole 