N-ai zice ca Romania e o destinatie exotica, cel putin nu in sensul palmieri-apa albastra-bastinasi care ar putea sa te rapeasca pentru recompensa. Poate ultima parte s-ar putea intampla si pe la noi, depinde de cartierul prin care te plimbi si pe la ce ora. In schimb, pretul biletului de avion pe care l-am achizitionat ca sa ne returnam acasa de sarbatori pune semnul egal intre Romania si vreo insula mai rasarita din Grecia in plin sezon sau chiar si vreo tara din sud estul Asiei, daca stii sa cauti si te tine sa zbori cu vreo companie mai mult sau mai putin obscura.
Dar nici macar asta n-a stat intre mine si reintoarcerea acasa, atras precum in reclama aia la Jacobs de mirosul de sarmale, ca de cafea sunt satul. Pana la urma, ce sunt banii cand n-ai mai vazut un caine comunitar pe strada de un an, cand au trecut 12 luni de la ultima cautatura suspicioasa a vamesilor romani atunci cand INTRI in tara (pe bune, exista cineva care incearca sa INTRE ilegal in Romania)? In apararea vasnicilor strajeri ai arealului mioritic, ce-i drept, buletinul meu a suferit un accident de laminare si arata ca si cum l-as fi pregatit eu, acasa, in Paint. Desi nici asta n-a fost un obstacol indeajuns de mare in calea intoarcerii fiului ratacitor. Am trecut prin vama de la Otopeni ca prin branza sau loboda, depinde de cat de intolerant la lactoza esti.
Poate va asteptati sa enumar aici toate chestiile care nu mi-au placut acasa si, poate ca e vreun carcotas care asteapta s-o rup pe romgleza dintr-un moment in altul, ca un Raducioiu cu studii superioare si fara talent la fotbal. Cu riscul de a dezamagi, eu m-am simtit ca pestele in apa atunci cand degetele de la picior au gadilat din nou, dupa atata amar de timp, glia stramoseasca. Cu nasul in vant, ca sa adun cat mai multe noxe familiare din aerul distinctiv al urbei natale (cine-i din Ploiesti stie despre ce vorbesc), m-am plimbat ca un turist ratacit si cretin, ca un japonez fara trei DSLR-uri la gat, prin locul pe care-l iubesc si urasc cel mai mult in toata lumea asta. Prima si cea mai puternica impresie pe care am avut-o si inca o am e ca nimic nu s-a schimbat. Si oricat de egoista ar fi afirmatia mea, mai bine ca nu s-a schimbat mare lucru. Altfel, as fi fost foarte dezorientat si mi-as fi pierdut ancora spatio-temporala.
Blocurile au ramas la fel de gri in ciuda coloritului viu, dar debil, care caracterizeaza acum arhitectura urbana romaneasca. Oamenii la fel de incrancenati pe strada si nervosi in trafic. Nimic nu s-a construit in plus, poate doar cateva lucruri s-au mai daramat, dar si asta face parte din mersul obisnuit al lucrurilor. M-am bucurat ca stiu inca locul exact al gropilor alea mari de pe sosea, ca altfel trageam ca un idiot de volan si radea lumea de mine pe strada. Uite-l, ba, si pe asta! Face slalom printre obiecte imaginare!
Orice om e rezistent la schimbare, oricat de mult s-ar chinui sa te convinga ca nu-i asa. Si nu ma intelegeti gresit. Urmaresc tot ce se intampla acasa, desi pare ciudat, pentru ca acolo stau ai mei si imi pasa de ei. Daca Ponta si gasca lui de hoti prosti face vreun rahat nou, pe mine nu ma afecteaza direct, eventual doar ca rad nemtii de mine, gen ce-ati mai facut voi acolo, ma, la marginea imperiului? Dar ma enervez cand stiu ca cei mai prosti hoti din Universul cunoscut fura de la oamenii de care imi pasa. Asadar, mi-ar placea ca lucrurile sa fie deviate pe un fagas cat de normal se poate si in Romania. Dar, pentru doua saptamani, atat cat a durat sejurul meu acasa, m-am bucurat ca un copil la toate lucrurile care, alta data, m-ar fi facut sa vreau sa am o drujba pe care s-o agit in mijlocul strazii, spre teroarea concetatenilor mei.
Pana la urma, omul sfinteste locul. Si cum majoritatea covarsitoare a familiei mele si a prietenilor mei nu si-a luat inca talpasita spre pajisti cu iarba mai verde, ar putea fi Romania si de 100 de ori mai rea, ca tot m-as intoarce cu drag. As putea sa scriu zeci de articole cu diferentele (evidente pentru toata lumea) dintre ce-i “la noi” si ce-i la “ei”. Si poate ca toate astea conteaza in orice alta zi a anului, mai putin cand ajungi acasa in Ajunul Craciunului, lihnit de foame precum un caine vagabond si instrainat si dezradacinat precum un copac singuratic dintr-o padure casapita pentru casele de vacante ale vreunor stabi de la oras. Atunci, insa, esti asezat la masa si ti se pun in fata mult mai multe sarmale decat ai putea sa mananci vreodata, mult mai multe decat alea pe care le infulecai si prin cavitatea oculara, in visele erotico-gastronomice care-ti colorau noptile in lunile de dinainte. Si atunci ti se ofera toata atentia aia si dragostea si caldura pe care ti-o poate oferi doar o familie si niste prieteni care se bucura sincer ca te vad, de parca esti Michael Jackson si rucsacul lui zburator pe scena Bucurestiului post-decembrist, iar ei fetele scapate de comunism, naucite de talentul americanului care, in sfarsit, a venit!. Atunci dai toata civilizatia pe una cu de toate, rele si mai ales bune, o vacanta ca un maraton, in care alergi ca un nebun de la o familie la alta, de la un prieten la altul, sufli greu in timp ce te lupti cu inca o bucata de pastrama care se digera elegant in tuica din stomac in timp ce dansezi la petrecerea de revelion intr-un palat intepenit in timp, conduci si asculti amuzat reclamele de la radio, cu firme care ureaza la multi ani angajatilor prin intermediul undelor, te bucuri ca intelegi tot ce zic oamenii de pe strada, chiar si cand nu zic de bine, asculti povestile de razboi ale bunicului pentru a mia oara si te miri de parca ar fi prima data cand le auzi, bagi placinte de la bunica pana cand simti cum iti iese ulei prin piele, speli cu bere multa ca e ieftina si relativ buna, afumi vecinii cu gratare si simti ca ai vrea ca momentul asta sa-l poti prinde cu un bold intr-un clasor, pentru ca e autentic si-l simti din piept pana-n stomac.
a manole 