Home

Mi-am amintit ieri, pe cand incercam sa fentez cohorta de turisti adunati in jurul adresei Prinsengracht 267, de momentul in care am vizitat si eu casa Annei Frank, faimosul loc aflat la respectiva adresa, cu un an in urma. N-am putut sa citesc intregul jurnal, atunci cand mi-a incaput pe mana. Cartea e mult prea dramatica (in sensul The Road, adica e pur si simplu prea mult), plus ca e scrisa de un copil de 14 ani, a carui exprimare face povestea si mai dramatica, dar cam greu de citit. Dar am parcurs atat de mult din text incat sa ma impresioneze. Daca citesti macar o parte din jurnalul Annei Frank si nu esti deloc impresionat e semn clar ca esti cyborg si trebuie sa te arunci intr-un lac de fier topit precum Terminator. Mai mult, daca nici macar nu ai auzit de Anna Frank probabil ca esti un cyborg defect care oricum trebuie terminat in mod violent si definitiv.

Casa memoriala a Annei Frank beneficiaza de cel putin la fel de mult marketing ca turnul Eiffel, fiind inclusa in toate ghidurile turistice cu si despre Amsterdam, iar turistul obisnuit include respectivul memorial al groazei intre celelalte obiective de nepierdut din capitala Olandei, cum ar fi coffeshopuri, Amsterdam Dungeon, muzee. Un mod eficace de a vizita casa Annei Frank  (ca si multe dintre celelalte obiective faimoase) este printr-o croaziera hop on-hop off: uite canalul, ce romantic!, acum hai sa vedem niste orori naziste!

Eu am ajuns la locul cu pricina cu bicicleta. M-am asezat spasit la coada imensa, mai lunga ca cea din fata turnului Eiffel, bucuros ca fetele din fata mea vorbesc in engleza, deci am macar la ce sa trag cu urechea ca sa omor timpul. Era o zi frumoasa, oamenii palavrageau vesel (doar erau in vacanta!) in toate limbile pamantului, bicicletele alunecau pe strada, pe canal se tarau cateva barci adormite. Incercam sa-mi imaginez soldatii Wechrmachtului marsaluind pe caldaramul pe care noi asteptam aliniati ordonat sa ne ducem la capat indatoririle turistice. Imi plimb ochii in susul si in josul cladirii la a carei usa se inghesuie puhoiul de lume. E una dintre cele mai moderne din Amsterdam, iar la etaj are o cafenea curata si trendy, unde oamenii pot spala cu ceva bauturi calde sau reci amintirea celor vazute inauntru. Sau cel putin asta imi imaginez eu despre locul pe care urma sa-l vad. Povestea e sigur spusa de interiorul cladirii, pentru ca exteriorul arata ca sediul unei firme de asigurari cu vedere buna la Amstel.

Biletul costa cam 8 euro, un pret peste media obiectivelor turistice la nivel european. Am platit, am intrat si, contrar asteptarilor mele, am gasit un interior cel putin la fel de modern ca si exteriorul. LCD-uri pe pereti, scari imbracate in plastic alb, geamuri groase cat degetul de plugar. Atmosfera controlata si contractata. Raul de oameni m-a purtat in sus pe scari, abrupte si ametitoare ca orice scari olandeze. Noroc ca am coatele bine formate in luptele pentru suprematie din autobuzele bucurestene, asa am reusit sa desprind cardurile de italieni de vitrinele din primele camere ale casei, ca sa pot citi cuvintele ascunse acolo. Primele camere nu au nimic special, sunt doar adaposturi pentru mai multe monitoare care redau citate din carte, plus ceva manuscrise originale aparate de geamuri. Turul e gandit in asa fel incat tensiunea sa se cladeasca in sufletul vizitatorului pe masura ce se apropie de anexele secrete in care traia familia Frank. Doar ca tensiunea fuge cam repede, alungat de graiul ciripitor al turistelor nerabdatoare sa ajunga la muzeul diamantelor. In locul tensiunii se instaleaza furia, dar asta e alta poveste. Dupa proba de alpinism pe scarile abrupte, in sfarsit, ajungi la camerele secrete, cele care intr-adevar iti provoaca fiori prin micimea lor, dimensiunea lor mult prea mica pentru a adaposti atatia oameni. Geamurile sunt acoperite cu folia neagra originala, care ascundea prezenta locatarilor de privirile indiscrete de-afara. Taman cand claustrofobia incepe sa-si spuna cuvantul, iar in minte se aud soaptele pline de teama ale fetitei de 14 ani si a fratilor ei, in timp ce soldatii bocanesc pe dusumea, tocmai atunci turul se termina. Urmeaza inca vreo doua camere cu monitoare, de pe unele poti afla sfarsitul tragic al Annei Frank, iar pe altele rula un documentar despre ponegrirea tiganilor, romanes in subtitrarea de pe ecran, lucru putin confuzant pentru turistii privitori. Inainte de a iesi din nou la lumina zilei, trebuie sa treci si prin gift shopul de la finalul turului, dar n-am avut curaj sa vad ce suveniruri se vand intr-un asemenea loc.

Asa cum am aflat ulterior, casa Annei Frank a fost “imbracata” intr-o alta cladire, pentru a fi protejata. A fost adaugata si cafeneaua, pentru a completa tabloul de obiectiv turistic perfect, impecabil marketat la nivel international. Nu voi intra acum in discutii despre exploatarea unei povesti cu potential lacrimogen atat de evident in scopuri comerciale mai mult decat clare. Doar ma gandeam ieri la Maria Zaharia, fetita-eroina de la Marasesti, a carei poveste zace ingropata, alaturi de ea, intr-un mausoleu pierdut pe coclaurii Vrancei.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s