Home

Tom este sofer de taxi in Cebu, Filipine. As putea spune ca era soferul nostru de taxi din Cebu, dat fiind faptul ca l-am adoptat, devenind intr-un fel prieteni sau, cel putin, cunostinte care se ajuta reciproc. Tom a intrat in viata noastra pe nepusa masa, intr-o seara, cred ca prima noastra seara intr-un complex turistic aproape nelocuit, cu vedere la mare si acces la plaja, dar la distanta de cel putin o ora de mers cu masina de insula principala, adica de civilizatie. Si cum transportul in comun in acel colt al lumii se bazeaza aproape exclusiv pe legendarul jeepney (jumatate Jeep american militar model Lorenzo Lamas ’46, jumatate autobuz kitchos plin de stegulete, vinilin si alte chestii sclipicioase si lipicioase) am descoperit ca singura alternativa care ne ramane este sa luam taxiul, in fiecare zi. Am descoperit si pretul, deloc de neglijat pentru o calatorie zilnica, imediat ce m-am pus pe negociat cu taximetristul deloc simpatic venit sa ne sofeze in prima zi a sederii noastre la respectivul resort. Respectivul nu s-a lasat induplecat nici de cele cateva cuvinte in limba lui, nici de sudalmile mele in romana, nici de explicatiile in engleza cum ca nu sunt coreean, nici american si ca, in ciuda faptului ca m-am nascut noaptea, nu m-am nascut cu o noapte inainte, deci nu ma  face el pe mine! Surpriza maxima a fost ca un alt cap de filipinez, altul decat cel al soferului, s-a itit precum un djini negricios, cu mustacioara de flacau, pe geamul masinii. Ne-a spus ca-l cheama Tom si ca daca vrem servicii ieftine si de calitate sa apelam la el negresit. Ne-a intins chiar si o carte de vizita, pe sub nasul soferului stupefiat, redus la tacere de concurenta neloiala intrata pe propriul geam. Tom s-a evaporat, iar noi ne-am facut iesirea latino-spectaculoasa din masina taximetristului hraparet, cu trantit de usa si priviri ucigatoare, tot tacamul.

A doua zi, aceeasi poveste. Trebuie sa ajungem in oras, dar cu ce? Vena de pe frunte deja-mi pulsa nervos la gandul unei noi dispute cu un taximetrist nesatul, asa ca mi-am adus aminte brusc de Tom, a carui carte de vizita astepta mototolita pe masa. Eram curios sa aflu mai multe despre personajul curajos (poate nesabuit?), dar hotarat sa-si ia singur ce i se cuvine, cine stie, poate sa fie inceputul unei colaborari frumoase! Il sun, telefonul paraie, se deconecteaza de trei ori, pana la urma raspunde o voce intrebatoare, un Tom nelamurit despre identitatea persoanei de la celalalt capat al firului. Isi aduce aminte cine suntem dupa vreun minut de explicatii, de parca ar fi avut cel putin alte 20 de cupluri de albi de pescuit de la resortul nostru (si, credeti-ma, noi eram singurii!). Yes, sir! Be there in 30 minutes! ma asigura el si-mi inchide telefonul. Am strambat din nas, dar am zis sa asteptam, traim totusi la mama naibii, pe o insula mai mult sau mai putin pustie, excludem din start servicii ultrarapide. Patruzeci de minute mai tarziu, Tom inca nu ajunsese. Il sun, si imi raspunde gafaind, de parca el cara masina, nu invers. “Yes sir! I’m here at the main gate!” “2 minutes sir!” Trec inca 10 minute, peste cele 40 deja consumate si, in sfarsit, un harb de Toyota pe care-l identificam ca fiind a lui Tom apare in fata hotelului. Ne suim si-l intrebam de ce a durat atat. Ne spune ca traficul a fost de vina, iar noi il credem. Traficul in Filipine iti poate oferi multe surprize.

Afara e deja prea cald (de parca ar fi vreodata altfel), dar aerul conditionat din masina e redus la un ventilator lesinat, fara vreo urma de freon in fierbinteala pe care o amesteca si ne-o trimite inapoi. Tom isi potriveste oglinda retrovizoare, dar nu ca sa observe vreun potential pericol pe drum, ci ca sa ne vada mai bine pe noi, in timp ce ne chestioneaza despre chestiile obisnuite: de unde sunteti, cat stati. Vrea sa vada daca ne calificam drept potentiali clienti pe termen lung, asa cum a fost cuplul de americani simpatici de dinaintea noastra, niste tineri pe care ii plimba de colo pana colo si pe care i-a dus chiar si la el acasa ca sa le cunoasca pe Kisses si Hugs, cele doua fiice ale lui. Ce zi frumoasa! exclama el entuziasmat, ce zi frumoasa si autentic filipineza! Mancare buna, traditionala, americanii au facut poze, s-au simtit bine, au zis ca mai revin. Daca vrem, poate mergem si noi. Tom foloseste tehnica “foreigners buy this, sir!“, sperand ca ne poate convinge sa-i vizitam casa-obiectiv-turistic prin asociere cu niste americani oarecare. Doar ca nu stie ca noi suntem doi romani sceptici din tata-n fiu, deci misiune imposibila. Tom turuie mai departe, iar noi ne dam ghionturi, razand de felul in care zice cate un Yeeees prelung, de parca ar fi coborat din Dracula lui Copola, plus ca tranteste cate un experiment in tot felul de combinatii surprinzatoare (Yeeees, I would like to experiment eating Romanian food). Ii surprind si zambetul strengaresc, atarnat in coltul gurii, in timp ce ne priveste la randul lui atent prin oglinda retrovizoare intoarsa complet spre noi. Ochiul stang pare sa fuga de cel drept pe fata lui Tom, iar mana lui dreapta se intoarce in moduri nefiresti in timp ce incearca sa si-o racoreasca cu aerul deloc conditionat de la bord. Cred ca toti trei eram multumiti de mica noastra gasca stabilita ad hoc.

Tom a mirost bine oportunitatea. Noi aveam de batut drumurile pline de praf din Cebu zilnic, stateam pe alta insula, la 90 de minute distanta, deci aveam nevoie de o intelegere avantajoasa reciproc, asa ca ne-am pus pe negociat un tarif pentru long term business relationship. Am batut palma pe vreo 300 de pesos pentru fiecare calatorie (cam 6 dolari), chiar daca Tom s-a oferit sa ne duca oriunde, oricand si sa-l platim cu cat ne lasa inima. N-o sa ne para rau, ne-a promis. Am convenit ca ne intoarcem cu el acasa, mai tarziu, dupa ce ne terminam cumparaturile la supermarket.

Lucrurile au mers bine. Noi il sunam pe Tom cu cel putin o ora inainte sa avem nevoie de el, cateodata chiar si cu o seara inainte, el ajungea mereu cu o intarziere de cel putin 20 sau 30 de minute, scuzandu-se disperat, gafaind si inghitindu-si vorbele in timp ce arunca explicatii care de care mai neplauzibile. Asta in ciuda explicatiilor cum ca trebuie sa ajungem la anumite ore undeva, nu cu jumatate de ora mai tarziu, din cauza lui. Dar era ceva in infatisarea lui, poate fizicul pipernicit si fata mereu chinuita, chiar si cand radea, de copil ajuns de griji premature, trantit de viata intr-o conjunctura nu tocmai favorabila. Poate erau hainele cu cateva numere prea mari, gaurite de timp, dar mereu curate sau, poate, masina lui paraginita, care starnea mereu un val de glume si de rasete din partea gardienilor de la resort atunci cand se chinuia sa urce panta din fata hotelului.

Intr-o zi, masina lui Tom a aratat altfel. Asta pentru ca era alta masina, mai trancanita chiar decat Toyota noastra obisnuita (cred ca aveam deja la activ vreo doua luni de mers zilnic cu Tom). De data asta, mica panta din fata hotelului s-a dovedit prea mult pentru unicul cal putere al masinii. Ne-am suit pe bancheta neobisnuit de slinoasa si l-am intrebat pe Tom ce-i cu schimbarea de autovehicul. De data asta nu zambea, asa cum facea de obicei, a incercat doar sa ne spuna ceva, dar vorbele i s-au pierdut intr-o serie de sughituri si cateva lacrimi au completat tabloul. Masina i se stricase, nevasta tot nu muncea, in schimb pierdea bruma de bani pe care el ii castiga la jocuri de carti acasa, nu facea destui bani ca sa-si completeze planul zilnic si se astepta sa fie dat la o parte, inlocuit cu cineva mai productiv. Pe deasupra, soacra lui avea o masina de karaoke in fata casei, un obicei filipinez pitoresc (pentru 5 peso puteai deveni Vocea unei strazi anonime din Cebu), iar el nu putea sa doarma niciodata ziua, cand ajungea acasa, rupt dupa o noapte de munca. Si poate ca toate astea n-ar fi fost nimic, dar un prostituat travestit il pacalise si fugise fara sa plateasca dupa ce-l sofase toata noaptea. Ne-a zis ca vrea sa se sinucida si chiar parea ajuns la capatul puterilor, in stare de un gest nesabuit, asa ca i-am propus sa-i platim in avans mai multe curse, cat sa-si poata acoperi o parte din pierderi. I-am adus aminte de Kisses si Hugs pe care intre timp le cunoscusem (am mers la el acasa intr-o zi, pe nepusa masa, erau doua fetite adorabile, iar nevasta o scorpie diforma care sugea viata din el; pe soacra n-am intalnit-o, dar am auzit hahaielile infioratoarede la masina de karaoke din strada). A fost inceputul unui sir lung de sedinte de consiliere, de la noi catre Tom si, cateodata invers, atunci cand noi doi ne certam pe bancheta din spate. Se uita in oglinda retrovizoare intoarsa spre noi si zambea timid, iar nervii dispareau ca prin minune.

Si cum un pumn de bani nu ajuta un om sarac nici cat sa devina cu 5 minute mai putin sarac, i-am povestit lui Tom despre Romania, Europa, E-urile din mancare, spalatul pe maini, si alte lucruri pe care le asculta cuminte si mirat. El nu-si dorea decat sa le vada pe Kisses si Hugs scapate din viata pe care o aveau in prezent. Ne-a dus sa ne arate scoala in care invatau ele ca sa intelegem de cat de jos trebuie sa porneasca ei in viata. Copiii isi foloseau hainele de pe ei ca sa-si acopere ghiozdanele, sa nu se ude cartile, altele nu mai aveau de unde sa primeasca. Ei mergeau desculti, aproape dezbracati. Tom era ingrozit la gandul ca fetele lui ar putea ajunge sa lucreze in vreun bar, dar realiza ca sansele lor sunt reduse, atat de reduse ca mai bine nu faceai copii, decat sa-i arunci intr-un iad ca al lui. Intr-o alta zi, sotia lui Tom si-a facut bagajele si a plecat in Hong Kong, ca sa devina chelnerita. Iar Tom a ramas cu Hugs si Kisses, iar el era deja resemnat si apatic, nu mai zambea deloc, mai ales ca-si petrecuse ultimele nopti in masina, in fata hotelului nostru.

Viata lui Tom ar fi putut fi imbunatatita de o alta masina, nimic extravagant, ci una care sa nu se mai strice mereu. Costul pentru o Toyota ceva mai breaza era de vreo 1,500, poate 2,000 de dolari. Suma asta era astronomica pentru Tom, un fel de primul milion de dolari pentru mine. Nu tu imprumut la banca, nu leasing, niciun prieten sau ruda care sa ajute macar c-un sfant. Dead end din orice unghi ai privi situatia. Iar cel mai groaznic lucru atunci cand te indrepti cu viteza maxima, cu capul inainte, spre un zid este sa realizezi ca n-ai cum sa schimbi traiectoria si ca-ti vei frange gatul orice ai face. Cam asta era viata lui Tom. Lucru terifiant, daca ma intrebati pe mine, nimic mai groaznic sa fii intr-o situatie fara iesire si sa iti realizezi exact conditia. As vrea ca intr-o zi sa strang cei 1,500 de dolari necesari lui Tom pentru o Toyota ceva mai noua. Mai contribuie cineva?

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s