Pledoarie pentru mersul la scoală

Nu mi-a plăcut niciodată scoala. Dacă as fi scris articolul ăsta acum doi ani, ar fi fost unul demotivant, pe care n-ai fi vrut să-l citească copiii tăi. Astăzi, spre surprinderea multora, as vrea să susțin contrariul. E bine să mergi la scoală. Doar că nu în România.

Spre disperarea părinților mei, n-am reusit niciodată performanța de a aduce acasă un premiu întâi în clasele primare. Pe atunci, dacă n-aveai premiul întâi, nu existai. Era ca si cum n-ai avea Facebook acum, nu erai în ton cu trendul, toată lumea venea acasă cu o coroniță, doar eu strângeam un teanc frumos de mențiuni. Ca să-mi pun cenusă-n cap, vina îmi aparține mie pentru că eram îndeajuns de egoist încât să nu-mi pese de mantra “alți copii învață la lumina lumânării, iar tu ai tot ce-ți trebuie si tot nu înveți“. As fi putut mai mult, dar chiar si la acea vârstă fragedă înțelegeam că plicurile albe date pe sub catedră învățătoarei de către părinții cu butic nu conțineau mărțisoare, ci lănțisoare de aur turcesc, care cumpărau bunăvoința cadrului didactic, coronița copilului si, cel mai important, ca un bumerang al egoului, mândria părintelui de a-si vedea plodul scos în față la sfârsit de an si felicitat pentru performanțe deosebite. Era o declarație de statut social către ceilalți părinți: buticul meu vinde mai multă ciocolată Kiss decât al tău. Bineînțeles, nu toți copiii primeau premiul cel mare pe naspa, erau printre noi si învățăcei pur sânge. Eu nu făceam parte din niciuna dintre categorii, asa că mă mulțumeam cu o hârtie galbenă pe care scria trist cuvântul mențiune.

Erau anii ’90, dar educația se făcea sănătos, la fel ca pe vremea lui Ion Creangă si amintirile lui (uneori bizare) din copilărie. Dacă pe Ion si colegii lui minori, un popă cu plăceri perverse îi suia pe instrumentul medieval numit “calul bălan” si-i mângâia cu un bici împletit (să mai spună cineva că doar la catolici se întâmplă derapaje de genul ăsta) pe care-l chema Sfântul Nicolae (!), noi aveam plăcerea de a primi tradiționalele rigle peste palmă, tras de păr (de perciuni, că treaba se făcea temeinic, tovărăseste, nu oricum) sau aplicarea loviturilor creative cu tot felul de obiecte de decor aflate în proximitatea cadrului didactic. Pentru varietate, profesoara de muzică din generală dădea cu pumnul ei plin de ghiuluri de aur, arătându-si valențele de jandarm sub acoperire. E inutil (si nu vreau să cad într-o discuție de psihologie de cafenea) să adaug că astfel de oameni suferiseră, probabil, propriile traume puternice, iar locul lor trebuia să fie cât mai departe de copii, într-un loc în care se servesc sedative la micul dejun.

Dar nu asta era problema. Poate că treci peste o scatoalcă, mai ales la o vârstă fragedă când ierți repede (dar nu uiți, hă hă!). Adevăratele traume erau de natură intelectuală. Era cu adevărat brutal să înveți pe deasupra comentariile altcuiva despre o operă literară. “Ce a vrut să zică autorul?” era întrebarea care mă hăituia. De parcă profesorul sau vreun obscur care nu reusise să producă nimic original în toată cariera lui inutilă, beneficia de o legătură telepatică inexpugnabilă cu Eminescu, Sadoveanu sau Camil Petrescu si stia fără drept la ce se refereau respectivii în opera lor.  Asa se face că am luat nota unu (1) la prima teză din viața mea, când nu le-aveam cu copiatul, iar profesorul a văzut de la kilometri distanță cartea mov de comentarii care-mi atârna din bancă si de pe care încercam să transfer paragrafe pe hârtia albă din fața mea. Să fie propria neînțelegere a ideilor (uneori adevărate elucubrații cretinoide) marilor nostri scriitori naționali motivul pentru care dascălii români premiază capacitatea de a memora, în detrimentul creativității si a ideilor originale?

Scandalurile plagiatului nerusinat, atât al prim ministrului Ponta, cât si a studenților de la Carol Davila sau chiar a ministresei educației Ecaterina Abramburica, ar putea fi motivate de aceste apucături din fragedă pruncie. Poate nu e vina lor, poate e doar vina sistemului care ne încurajează să copiem, că asa e mai sigur, decât să producem ceva al nostru, chiar dacă e o prostie.

N-am fost niciodată bun la matematică, fizică, chimie, dar totusi eram obligat să le învăț de parcă viața mea ar fi depins de asta. Mie îmi plăcea să citesc si să mă pierd în tripurile dezlânate care se ridicau din paginile pe care le întorceam cu nesaț, dar cifrele inistau să-si găsească si ele un loc la mine în cap. Fără succes. Acum, după toți anii ăstia, mă uit la Breaking Bad si regret că n-am învățat să jonglez cu formulele substanțelor chimice sau cu ecuațiile de la fizică. Dacă as fi profesor de chimie, asa mi-as motiva studenții.

Un profesor trebuie să stie să-si vândă materia pe care o predă copiilor care trebuie s-o învețe. Nu poți pretinde ca niste adolescenți cărora le stă mintea doar la sex si chiulit să învețe de plăcere toate materiile prăfuite aruncate într-o programă fără relevanță pentru viitorul lor. Dar asta poți s-o ceri doar unui profesor căruia îi pasă. Atunci când aduci un suplinitor de 70 de ani să predea matematică unei clase de uman, aflată în ultimul an de liceu, nu poți crede că lucrul ăsta o să folosească societății în vreun fel. La fel cum un om plătit la limita subzistenței nu poate preda plin de entuziasm, atunci când are burta goală si copii care plâng de foame acasă. Asa se nasc aberații ale sistemului, precum orele de meditații în care zece elevi împart un profesor plictisit care mai amestecă si în oala de fasole în timp ce predă. Asa se umple un sistem întreg de bețivi, perversi, incompetenți si plictisiți care n-ar trebui să educe nici măcar un peste de acvariu.

Ai crede că situația se schimbă la facultate. Cel puțin asa credea provincialul de mine, aspirant la unul dintre puținele locuri ale Universității Bucuresti, învăluită într-o aură de exclusivitate si tradiție. As putea să vă plictisesc povestindu-vă despre profesoara noastră (de la facultatea de limbi străine) care se recomanda drept Pussy si vorbea într-o superbă limbă engleză iliesciană (la ea, la cursul de literatură engleză, am auzit pentru prima dată i am sinking fără să văd cum intră în imersiune sub catedră, în vreo băltoacă). Din păcate, facultatea s-a dovedit a fi o experiență similară liceului, doar că lipsită de lucrurile bune. Am dezertat rapid si am încheiat-o cu studiile pentru o perioadă lungă, în care am făcut multe si am văzut multe, dar am rămas cu frustrarea de a avea viața aia de colegiu pe care o vedeam la televizor, cu hanorac cu emblema scolii si ore lungi de discuții si viață într-un campus.

Am investit milioane bune în nenumărate facultăți particulare (faimoasele fabrici de diplome), dar n-am reusit să trec niciodată de primul an, fiecare experiență mi-a adâncit gustul puternic si amărui de dezamăgire pe care-l resimt în legătură cu învățământul românesc. As vrea să găsesc cuvinte cuminți care să descrie nivelul de inteligență a colegilor mei (cu câteva excepții foarte, foarte rare) fără să jignesc prea tare. Vă întrebați cine sunt si de unde vin ziaristii care scriu despre cosurile de pe fundul oanei zăvoranu? O oră petrecută între studenții de acolo si veți înțelege. Să vă feriți, doar, de coji de semințe, flegme, FĂ-uri si alte trufandale. Vă amintiți filmul în care Michelle Pfeiffer era noua profesoară de la un liceu de delicvenți unde trebuia să stii autoapărare si să deții măcar un electrosoc si un spray cu piper? Băieții din spatele blocului au descoperit că o diplomă dă bine lângă posterul cu Guță si profită de usurința prin care se poate obține un astfel de carton decorativ.

Din nou, nu vreau să generalizez. Sunt convins că experiența mea, de la grădiniță si până la facultate, diferă de a altora. Nu toți profesorii sunt blazați sau corupți si nici toți elevii nu sunt niste loaze hapsâne cu Jaguar la poarta scolii si tupeu de țăran de oras bazat pe banii lu’ tăticu’. Am întâlnit de-a lungul timpului oameni de ambele părți ale baricadei cărora le port un extraordinar respect. Dar dacă suntem cu toții de acord că educația stă la baza oricărei societăți sănătoase, atunci experiența mea (si a majorității celor pe care îi cunosc) din acesti peste cincisprezece ani în care mi-am tocit coatele pe băncile scolilor, explică sentimentul de ratare al poporului român. Se explică indiferența cu care este privit un plagiat sau necunoasterea celor mai elementare reguli de gramatică sau chiar de bun simț. De ce trebuie să stim să scriem dacă ne e foame? Am scris toate aceste rânduri pentru că înțeleg lehamitea pe care o poți simți în legătură cu scoala si tentația de a trece la lucruri mai practice, mai repede.

Fără să fiu condescendent sau chiar vreun martor al lui iehova, lumina m-a lovit acum, la bătrânețe, o dată cu decizia de a încerca si ceva educație europeană, de la mama ei olandeză. Decizia de a-mi continua studiile subrede cu un master la Universitatea din Amsterdam e una dintre cele mai bune pe care le-am luat până acum. La fel de bună precum a fost cea de a renunța la Universitatea din Bucuresti si de a pleca aiurea, prin lume. Acum mi-e clar că cei care spun că scoala n-are rost, n-au avut norocul de a petrece o oră în compania unui profesor care a beneficiat de tot ceea ce le lipseste profesorilor nostri de acasă. Un profesor care nu e interesat de spagă, pentru că are un salariu mai mult decât decent. Un profesor care a avut un parcurs academic normal, stăpân pe materia pe care o predă cu entuziasm si încrederea că studenții lui îl ascultă cu toată atenția. Care studenți sunt încurajați si nu jigniți. Într-un loc în care puterea de a memora doar ajută creativitatea si nu o înlocuieste. Unde plagiatul e considerat crimă cu premeditare. Într-un sistem care investeste în viitorul lui, prin oamenii pe care-i educă si le oferă lor un loc cald la absolvire, în funcție de merit.

Am scris toate aceste rânduri în speranța că vreun tânăr rătăcit pe-aici le va citi în timp util. Iar timp util e până mori. Dacă aveți copii, trimiteți-i la scoală, la cât mai multă scoală, în orice țară normală care nu face parte din Balcanii ghinionisti. Vă vor mulțumi.

PS: pentru că entuziasmul revelației mele educaționale nu poate fi cuprins într-un singur articol, voi reveni cu un altul (ghid practic, să-i spunem) dedicat exclusiv programului de Master de la UvA.