Ies din casă, pe hol miroase puternic a peste prăjit, de parcă am călcat pragul unei case de lipoveni în care familia tocmai se pune la masă. Ăstia n-au hotă? Măcar nu stiu să crape un geam ca să nu masacreze toată populația din clădire, se pare. Cred că vinovați sunt spaniolii de vizavi. I-am mirosit eu mai demult.
Deschid usa si ies din clădire. Afară e un aer curat, de-abia ce-a plouat, dar asta nu-i ceva nou în Amsterdam, orasul al cărui nume ar trebui să fie Potopdam, având în vedere cantitățile de apă cerească picată pe metru pătrat. Nu, e altceva, miroase a primăvară, în ciuda frigului înțepător.
Fac doi pasi până la bicicletă si mă apuc să-i desfac lanțul. În timp ce zalele lui îmi pică abrupt peste tibie, nasul îmi e asaltat de un miros dulceag, cunoscut, aproape la fel de puternic ca cel de peste, de mai devreme. E șaormeria de la colț, iar aromele turcesti dau din soldurile dolofane spre simțurile mele olfactive, care transmit un mesaj de urgență creierului: foame! Mă hotărăsc în ultimul moment să nu dau curs invitației lascive si pline de radicali liberi, grăsime, E-uri si picături de transpirație ale șaormerului Ahmed. Poate mai pe seară.
Dau la pedale. Vântul puternic anihilează orice miros care pluteste pe pista de biciclete. Poate doar scuterele si masinuțele alea amuzante, mici si rosii, să-si lase amprenta în jurnalul simțurilor mele, prin gazele evacuate nervos si antipatic pe țeava de esapament, în timp ce-mi taie calea, nemernicii. Mi-aduc aminte cât de mult mă enervează regula asta tâmpită de a împărți pista de biciclete cu niste maniaci motorizați. Poate-o pun de-o petiție pe Facebook, la un moment dat. NU scuterelor pe pista de biciclete! Să ne întoarcem la Amsterdamul de odinioară! Pedalați, nu accelerați!
Ajung la piață. Aici e adevăratul festival al simțurilor, iar nasul meu parcă are viață proprie, mă poartă pe unde vrea el, în mod complet egoist. Un bătrânel simpatic vinde stropwafels proaspete si porumb fiert din spatele unei tarabe dotată cu butelie de gaz si o masinărie picată, parcă, din fabrica de ciocolată a lui Charlie. Miroase ca-n satul de vacanță din Mamaia, acum 15 ani si, pac!, sunt acolo, printre mii de oamei si tiribombe prăbusite, dar încă funcționale. Schimbare de registru. Taraba de lângă respiră salin prin pestii proaspeți si fructele de mare ascunse prin bucățile de gheață semitopită. Trag puternic aer în piept si mă trezesc pe mare, pe corabia Speranța sau pe-o barcă prinsă de furtună în “Pradă Mortală”, de pe Discovery. Doar că aici pescuiesti cu câteva monede, nu dai cu năvodul si nu urlă căpitanul la tine, ci vânzătorul blond cu mănusi de cauciuc. Nu cumpăr nimic.
Merg mai departe, printre pescărusii care se luptă barbar pe câteva bucățele de cod prăjit. Lumea pescărusilor pare o lume dură. Eu îmi văd de adulmecat. Plec spre centru, aici mi-am încheiat socotelile, dar nu înainte de-a observa că tarabele cu flori olandeze miros la fel de fad precum femeile care trec pe lângă mine pe stradă. Ce-i drept n-am văzut prea multe Sephora pe-aici si nici măcar florile nu salvează situația.
În centru miroase a iarbă. Nu e proaspăt cosită si are tot felul de nume ciudate: lemon haze, cheese, ak-47. Aici o dau la ghici, că nu stiu ce-au învârtit în jointuri turistii care fac centrul orasului să semene cu Nepalul în zi de sărbătoare. Mie-mi miroase a libertate, chiar dacă sub controlul strict al autorităților. Evit în ultimul moment vreo doi plimbăreți teleghidați, cu ochii rosii si zâmbete panicate lărgite pe față si pedalez mai departe. Miroase a vacanță, chiar dacă trebuie s-ajung si pe la scoală.
La întoarcere fac un scurt bilanț al zilei, în funcție de mirosuri. Cred c-am ajuns peste tot unde trebuia să ajung. Încerc să clasez mirosurile precum niste fluturi în insectar, le înfig bolduri în aripi si nu le mai las să zboare. Am observat că mirosul are proprietăți magice. Sau cuantice. Depinde de care parte a baricadei te situezi. De pildă, mirosul sufocant de zi de vară după o ploaie puternică mă trimite imediat în Filipine. Dacă adaug si puțină poluare de Bucuresti, ajung în Bangkok. Parcă se deschide un tunel energetic între două locuri aflate la mii de kilometri distanță si, călare pe-un miros, fac o călătorie transatlantică într-o fracțiune de secundă.
Pentru destinația Amsterdam, în viitor, mizez nu pe mirosul de peste prăjit sau proaspăt si nici măcar pe mireasma unui cui proaspăt aprins. În Amsterdam, mă voi întoarce mereu când voi simți miros de vacă. Am uitat să vă spun de la început că-n tot orasul, de câteva luni, miroase persistent a fermă si, în special, a vacă, de parcă ne-am mutat la bunica Dianei la țară si nu într-unul din cele mai sofisticate orase din lume. Deci, dacă mă veți vedea vreodată zâmbind tâmp în fața unei balegi strivite pe sosea, nu vă mirați, mintea mea e la Amsterdam!
a manole 